Nea Ionică, espert în Manelegement

Ionică este unul dintre patronii români cu care am avut ocazia să mă intersectez în cariera mea profesională. Și este poate cel mai spectaculos și mai savuros dintre cei trei proprietari români de afaceri pe care i-am ales ca personaje ilustrative pentru conceptul de Manelegement.

Ionică este un Nouveau Riche – Village Edition, unul dintre îmbogățiții peste noapte de după revoluție, părtaș la licitații trucate, privatizări șpăguite și scamatorii de tip MEBO. Având origini sănătoase, fiind plecat de la coada vacii dintr-o familie cu mulți copii, pe Ionică l-a blagoslovit sistemul comunist cu o facultate de subingineri și apoi cu un post călduț în producție. Nu a citit el prea multe cărți și nu a priceput la ce sunt bune limbile străine, dar era fâșneț și a mirosit iute principiile conducerii de partid și de stat, pe care le crede și azi valabile ca fundamente ale științei managementului: trebuie să pupi în fund șefii, să știi să minți frumos și să fii agresiv și violent cu subordonații, care trebuie să tacă și să execute. Zici ca stăpânii și faci ca tine este un alt principiu al lui Ionică, deprins de pe vremea când planul cincinal se făcea în trei ani jumate, dintr-o întorsătură de condei.

Era ceva șef de secție într-o fabrică de textile din nordul țării atunci când băieții lui Iliescu l-au eliminat pe Ceaușescu și, cum vorbea aceeași limbă de lemn cu foștii activiști PCR deveniți noua aristocrație democrată, a reușit să își treacă în proprietate pe ochi frumoși câteva capacități de producție din industria ușoară. Pe care evident că le-a dus rapid la faliment, fiind extrem de priceput în știința și arta afacerilor. Dar a rămas cu clădirile și cu ceva utilaje de producție, așa că era pregătit din punct de vedere logistic ca să îi pună Dumnezeu mâna în cap. Divinitatea i s-a înfățișat la începutul anilor 2000, sub forma unui gigant retailer multinațional, care a început să comande la el niște țesături folosite la tapițarea pieselor de mobilier. Cooperarea asta n-a putut dura mult, fiindcă Ionică nu făcea față nici cu cantitatea, nici cu calitatea, nici cu termenele de livrare, nici cu standardele de performanță și comunicare cu care opera grupul internațional. Străinii vorbeau clar și englezește, Ionică răspundea evaziv și românește, ăia cereau calitate A, Ionică livra circa și ceva.

Una dintre puținele calități ale lui Ionică este ambiția, care, combinată cu norocul invers proporțional cu nivelul de educație, l-a făcut să țină cu dinții de relația cu străinii ăștia generoși. Nu a putut el să le ia dolarii pe țesături proaste, dar i-a convins că este suficient de șmecher, devotat și înfigăreț ca să merite să administreze o investiție locală a marelui concern. Așa că străinezii l-au finanțat să își construiască o fabrică în care să asambleze produse pentru ei, profitând de ușurința cu care se putea achiziționa lemn ieftin și destul de ilegal din acea zonă de nord a țării. I-au făcut o firmă în care l-au pus acționar majoritar dar pe care e obligat să le-o prezinte integral la audit financiar anual, i-au pus ipotecă pe fabrică așa ca să nu îi vină vreo idee năstrușnică și l-au pus să jure că respectă la milimetru regulile unei afaceri cinstite, legile țării și cele europene, dar mai ales valorile și principiile care guvernează afacerea concernului multinațional, reunite într-o carte numită, să zicem, MyWay.

Văzându-se călare pe situație și cu sacii în căruță, Ionică a pornit avântat la treabă așa cum se pricepe el. Are acum aproape 1000 de angajați direcți și încă peste 1000 la subcontractori, iar firma lui este singurul business semnificativ care a supraviețuit în acel colț de județ, așa că Ionică s-a transformat în mod natural în baron regional. Cărțile alea cu reguli și principii primite de la străini i-au fost foarte utile: le folosește pe post de hârtie igienică și ca podium când are nevoie să nu se observe că e mic nu doar ca și caracter, ci și la înălțime. Pe muncitori îi consideră sclavi și îi plătește mizerabil, majoritar la negru, cu puțini bani și multe bonuri valorice, care se pot valorifica la magazinul din incinta fabricii, deținut de soră-sa, unde se vând, pe datorie până la leafă, de-ale gurii de proastă calitate, la preț dublu și fără bon fiscal. Așa îți trebuie, dacă ești client-angajat captiv. Țipetele, înjurăturile, amenințările, minciuna, falsul, isteria și violența verbală sunt instrumentele lui de conducere. Deși cartea cu reguli a străinilor interzice categoric folosirea minorilor și a deținuților la realizarea faimoaselor produse, lui Ionică chestia asta i se pare așa de depășită și de puerilă, că și-a construit o secție de producție chiar în incinta penitenciarului local, dar de ochii lumii plimbă marfa pe facturi prin mai multe firme, ca să se șteargă amprenta de pușcăriaș de pe piesele respective, până ajung în magazine.

La capitolul manelegementul resursei umane, merită menționat talentul excepțional de recrutor și negociator al lui Ionică. A reușit să selecteze și să angajeze un maneleger general al afacerilor sale făcute pe banii străinilor, pe care îl plătește cu 100.000 de lei noi net lunar. Un miliard vechi, ați citit bine. Net, direct în cont. Nici fericitul salariat și nici fabrica nu prea plătesc impozite pe suma asta, ea se plătește ca avans spre decontare pentru deplasări externe. Ca să nu vă mai frământați, vă spun că ați ghicit: acest fericit încasator este chiar Ionică. Care-i șpilul? Păi șpilul e cam așa: fabrica e de fapt a străinilor, cu tot ce este în ea, ei dețin ipoteca de rangul 1. Apoi există supra-îndatorare, prin ipotecă de gradul al doilea către bănci și o supra-supra îndatorare, către furnizori, care livrează materie primă fiindcă așa le spune gigantul retailer, care garantează că într-un final vor fi plătiți. Practic, patronul Ionică din acte mai deține exact zero minus câteva milioane din fabrică și din afacere. Așa că, logic, o jefuiește cât poate și își pune bănuții bine la loc călduț într-o altă firmă, pe care a făcut-o principal furnizor pentru fabrica principală.

Pentru a aprecia claritatea ideilor, viziunea modernă și finețea strategică a lui Ionică, iată cum este definit Managementul chiar pe pagina web a fabricii lui:

Dar, despre aceste tehnici moderne de jefuire a finanțatorului, clienților și creditorilor, despre cine și cum îl protejează și sfătuiește, despre cum face Ionică banking și manelegement financiar, despre strategiile de falimentare a furnizorilor, despre cum și-a lansat în afaceri rudele analfabete, despre cum realizează în secret produse finite în fabricile altora, neautorizate și neauditate de clientul său și despre cele câteva cuvinte în limba engleză pe care le știe, dar al căror sens nu l-a dibuit nici astăzi, veți citi în articolele viitoare despre Ionică, gibonul cu Touareg, „caracterizat printr-un dimamism caracteristic, la nivel de mari companii”. Este un personaj definitoriu pentru o mare parte din cei ce controlează economia privată românească și ne va ajuta să înțelegem de ce suntem și vom mai fi, din păcate, la periferia lumii civilizate.