Nea Petrică și dependența de țepe

Distribuie articolul

Dependență. Un diagnostic de acest tip se pune unor oameni cu comportament deviant de la normă, făcând în general referire la alcool, pariuri, poker sau alte jocuri de noroc, droguri, jocuri video, tutun, jocuri mecanice, Internet, sex, bingo sau loto, pornografie. Este mai mult decât un viciu futil, este o afecțiune de natură psihică în general, care necesită tratamente complexe și se vindecă greu. Primul pas pentru individul dornic de vindecare, din câte am citit sau văzut prin filme, este să își conștientizeze și să își recunoască problema. Chiar zilele acestea rulează în cinematografele de la noi un film foarte simpatic, „Thanks for Sharing”, tradus la noi „Tentații Irezistibile”, o comedie destul de serioasă care spune povestea a trei bărbați de trei vârste diferite care duc o luptă crâncenă și plină de peripeții cu tentațiile feminine și dependența de sex. Merită văzut, pentru comicul de situație, pentru actorii titrați (Mark Ruffalo, Tim Robbins și o Gwyneth Paltrow în continuare foarte sexy), dar și din curiozitatea de a o vedea pe Pink făcând în premieră pe actrița.

Pacientul de care vă voi povesti eu astăzi aici nu manifestă vizibil niciuna dintre dependențele enumerate mai sus, deși umblă vorba că îi plac mult femeile, cât mai tinere, cât mai drăguțe și cât mai proaste, cât mai multe și cât mai noi în peisaj. El are o boală mult mai complicată și mai greu de vindecat, care ar putea face subiectul unui film în sine: este dependent de furt, de însușirea bunurilor sau finanțelor altora într-o formă ilicită, incorectă, comisă prin înșelăciune și uneori prin violență verbală. Nu este cleptomanie, pentru că acolo este vorba de un impuls patologic fără finalitate, gratuit, comis de un individ care nu are nevoie de acel bun sau nu urmărește un profit material. Cleptomanul fură mărunțișuri, un săpun din supermarket sau un DVD cu un film premiat în 2007, pe când omul nostru lucrează cu sume mari, bunuri de mare valoare sau chiar cu întreprinderi, luate cu totul, de-a valma.  În cazul lui, afecțiunea se poate numi țepomanie, iar personajul de care vă voi povesti are atâta exercițiu în domeniu, că ar putea fi denumit nu doar țepoman, ci și țepolog, fiindcă, dacă ar ști să scrie, ar putea redacta tomuri întregi despre fundamentele acestei științe/arte infracționale. Avem mult prea mulți din ăștia, din păcate, în mediul de afaceri autohton, v-am mai povestit de alții de aceeași teapă (ce bine se leagă cu țeapă!), Ionică și Mișulică, în articolele despre Manelegement.

Omul nostru se numește Petrică și este un om de afaceri celebru într-un județ din centrul țării. A apărut din negura, mâlul și vijelia ce au dominat viața economică în anii de după decembrie 1989. Școală prea multă nu a apucat să facă, cea mai importantă calificare profesională recunoscută cu documente a fost cea de jucător de fotbal la o echipă din divizia B. Chiar dacă este agramat și nu a citit mai mult de trei cărți la viața lui, e dotat cu inteligența și tupeul descurcărețului, intră pe geam dacă nu i se răspunde la ușă. S-a înconjurat de câțiva oameni citiți dar cu moralitate anulată, care îi conduc afacerile și îl ajută să nu pice în ghearele falimentului, atunci când ia decizii imbecile. S-a prins foarte repede că networkingul politic e cheia marilor succese, așa că s-a însurat în anii 90 într-un lux ceremonial care a lăsat întreg orașul paf, avându-i ca nași pe ministrul justiției (ulterior al internelor și apoi al apărării, astăzi pușcăriaș celebru) și pe un deputat traseist de le feseneul local, la fel de agramat și de limitat intelectual ca și ambițiosul ginerică.

Petrică s-a apucat de bișniță chiar din 1990, aducea de toate pentru toți din Turcia și din Vest și le vindea în magazine închiriate în centrul orașului. Taxe, impozite, cărți de muncă – zero. A adunat ceva cheag și și-a construit niște tarabe cu etaj, din oțel și sticlă, ilegal, fără autorizație, chiar în buricul târgului, în fața Teatrului. Pentru că a avut mereu protectori politici, a reușit să-și păstreze coșmeliile în picioare până în ziua de azi. La finele anilor 90 a luat parte, ca toți băieții deștepți, la împărțirea feliilor din proprietatea statului, punând gheara prin niște manevre birocratice pe câteva hectare din mijlocul orașului, aparținând unei firme de stat pe care a falimentat-o urgent. A fost unul dintre șmecherii cu credite nereturnate la Bancorex, Banca Religiilor și Banca Agricolă. A fost judecat și condamnat la cinci ani pentru infracțiuni economice, dar nu a făcut nicio zi de pușcărie pentru că și-a scos un certificat medical care atesta grave probleme psihice. Ce, era nebun ca să facă pușcărie? A stat internat fictiv câteva zile la un spital de specialitate, după care a dispărut fără urmă. Poliția se făcea că îl caută, el se făcea că se ascunde, conducându-și afacerile cu ajutorul nevestei și câtorva angajați, prin internet și telefon, dintr-un apartament de lux de lângă Herăstrău, în București. După câțiva ani, când lucrurile s-au mai domolit și nu mai era atât de căutat, cu ajutorul unor avocați pricepuți, a reușit să suspende execuția pedepsei până se obține o altă decizie într-un dosar pe care îl poate amâna la nesfârșit.

Ulterior, s-a apucat de imobiliare pe picior mare: a construit și închiriat spații logistice, depozite, birouri și spații comerciale. Mai târziu și-a făcut și un hotel. La toate investițiile astea, în valoare de multe milioane de euro luate de la bănci, a avut o politică originală de optimizare a costurilor: își acorda singur discounturi de 10-25% din costul tuturor achizițiilor de materiale, aparatură și servicii, uitând să mai plătească exact facturile finale de la furnizori. Avea zeci de firme pe care le controla, trecute pe numele unora dintre angajați, firme pe care le folosea la achiziții. Până să se prindă furnizorii că nu își vor mai încasa bănuții, golea de conținut patrimoniul firmei cu pricina și rămâneau ăia cu buza umflată. La ultimul tun, când furnizorii au apucat să deschidă acțiuni în instanță înainte ca Petrică să își devalizeze propria firmă, a găsit o altă modalitate de a amâna recuperarea daunelor: a făcut plăngere penală furnizorilor și unuia dintre proprii angajați, pentru înșelăciune și corupție, acuzându-i că s-au înțeles să umfle prețurile produselor cumpărate. A durat un an și ceva până poliția și procurorii s-au lămurit că nu e reală sesizarea, dar cu plângerea penală a reușit să suspende executarea în procesul civil și a câștigat timpul necesar de a își securiza proprietățile și de a îi lăsa pe păgubiți cu buza umflată.

Petrică face parte din categoria gherțoilor care trebuie să epateze prin bunurile deținute, neavând dotări intelectuale cu care să se facă remarcat, așa că la fiecare țeapă majoră pe care o reușea își acorda un premiu constând într-un automobil de lux, cu care se grăbea să facă paradă în fața celorlalți giboni de afaceri locali. Așa i-au apărut în garaj rând pe rând un BMW 745 Sport și un X5, apoi două bucăți Range Rover Vogue, un Rolls Royce Phantom, un Ferrari Spider și vreo trei modele de Bentley. Mașinile, hainele și accesoriile scumpe nu au reușit însă să îi majoreze coeficientul de inteligență: este celebru pentru că a inventat faimosul refren „Hei, ticiă, Liță Chițălău!”, cu care domina ringul în cel mai fițos club local, iar angajații fac și azi bancuri pe seama afirmației sale făcute în momentul unei negocieri cu un furnizor străin: „Aș da un milion dă dolari aci pă loc ca să știu limba engleză”. Cireașa de pe tort a oferit-o atunci când și-a trimis Rolls Royce-ul, încărcat într-un camion, la service la Viena. Era cea mai apropiată unitate de reparații autorizată și hoțului Petrică îi era frică de hoții de mașini din Ungaria, care îl puteau lăsa pe drum fără prețioasa bijuterie auto. Hoțului, de hoț i-e frică, ăsta-i cazul lui Petrică: când și-a părăsit familia și s-a mutat cu amanta și-a dat afară soția din conducerea afacerii, motivând că femeia care îi păzea și înmulțea banii de 15 ani l-a furat. Credibil, nu?

De câțiva ani, lumea s-a învățat cu stilul său de business, așa că nimeni nu îi mai vinde absolut nimic lui Petrică fără plată înainte. Așa nu se mai poate, nu mai e rentabil, deci a trebuit să se reorienteze. Ce face un bandit când nu mai poate da tunuri în afaceri? Exact, v-ați prins, intră în politică. Pe vremea guvernării Boc și-a cumpărat franciza locală a Uniunea Națională a Păcălicilor din România, ca să fie la guvernare, iar după aceea a trecut cu arme și bagaje la Partidul Proștilor Elodia Ghinescu sau așa ceva. El s-a făcut doar vicepreședinte județean de partid, că are condamnare penală și nu poate candida la alegeri, dar în față și-a scos amanta și amploaiații, care au prins câteva posturi de consilieri locali. Acum e teoretic în opoziție, dar are în cap niște tunuri noi din bani publici, pentru când se va ivi ocazia.

Aveți și voi exemple similare, v-ați întâlnit și voi în viață cu nemernici de același calibru? Puneți mâna și povestiți, la rubrica de comentarii de mai jos. Și până se gândește vreun regizor român să facă un film despre această specie involuată care ne ține captivi în jungla denumită mediu de afaceri autohton, hai să vedem trailerul filmului despre care v-am vorbit în primul paragraf, grație prietenilor mei din competiția SuperBlog 2013:

Distribuie articolul
Doru Șupeală
Doru Șupeală
Articole: 491

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.