Mai mult de jumătate dintre copiii din România vor să plece din țară și doar 13% susțin răspicat că își doresc să rămână, conform unui studiu publicat de Salvati Copiii Romania. De ce? E simplu: copiii vor să plece acolo unde li se oferă sprijin, iar România a încetat de mult să mai fie sânul cald la care înfloresc siguranța, performanța și încrederea.
România riscă să rămână fără viitor, fiindcă, la orice nivel, acasă ori la școală, îi tratăm pe copii cu neîncredere și le dăm tot mai multe motive să-și dorească să-și caute și facă norocul în altă parte.
Ba, de cele mai multe ori, chiar părinții sunt cei care îi împing în această direcție, pe un drum pavat cu bune intenții, mare parte din ei convinși fiind că lupta e pierdută și că țara noastră e de nesalvat, la capitolul educație și oportunități de carieră pentru copiii lor.
În cel mai nou episod Hacking Work Podcast, am vorbit chiar cu George Roman, inițiatorul studiului Salvați Copiii, și am dezbătut, în mod lucid, subiecte importante, dificile și complexe:
🔴 nevoile și drepturile copiilor
🔴 neajunsurile și problemele unui sistem educațional sărac
🔴 investițiile (aproape inexistente) ale statului în educație
🔴 analfabetismul funcțional
🔴 violența în școală și în familie
🔴 importanța consultării copiilor în aspecte care le influențează viața.
Concluzia?
Ne subestimăm grav copiii – iar asta sădește ori incompetență, ori revoltă.
Oricare din ele poate fi un rezultat perfect logic. Dar niciunul din ele nu ne place.
Principalele motive pentru care copiii își doresc să părăsească țara sunt oportunitățile pentru educație (26,3%), neîncrederea sau nemulțumirea față de condițiile oferite în țară (21,9%) și reunirea cu rudele sau prietenii deja plecați în străinătate (5%).
Analizând nivelul de informare al copiilor cu privire la situațiile de risc și recunoașterea unei situații de abuz, deși cei mai mulți dintre copii (65%) pot recunoaște un abuz, doar 1 din 3 se află în situația de a și ști cui să ceară ajutorul și de a avea încredere în acea persoană sau instituție de referință, relevă de asemenea studiul Salvați Copiii. A cui vină să fie oare? Deși ne grăbim să căutăm vinovați, să arătăm cu degetul și să aruncăm pisica peste gard, s-ar putea problema să stea la rădăcină, și poate ar trebui să ne-o asumăm colectiv.
Articolul publicat în newsletter-ul Hacking Work și continuat mai apoi cu episodul de podcast a avut parte de reacții fulminante și o dezbatere pe care o speram și anticipam. Din toate comentariile pe care le-am primit, le-am strâns aici doar pe cele mai grăitoare, cele care ne arată fața nemachiată a României în care trăim, în care cresc acești copii, cum arată îngrijorările și victoriile părinților, limitările sistemului și nucleul putred care orchestrează acest exod de oameni și talent al României.
Părerile sunt împărțite. Tu din care tabără faci parte?
OPTIMIȘTII. Cei care consideră că lupta nu e încă pierdută – și că pentru a câștiga, e nevoie de ei.
O parte din părinți și profesori luptă cu tot ce au, pentru a schimba ceva în sistem și a le oferi copiilor un viitor luminos, în țara lor. Deși nu au o foarte multă încredere în sistemele statului, nu s-au dat bătuți.
Iar acestea sunt doar câteva exemple:
Anamaria M.: „Și eu lupt cu toate puterile pentru al meu copil și nu numai! Situația în țară este urâtă, dar cred totuși că mai sunt șanse, doar să găsim căi să luptăm și puteri.”
Diana D.: „Și eu mă văd mică în fața acestei probleme… Ca profesor, îmi fac treaba ca un om pasionat, un om care are limitele lui… Ca părinte am descoperit că am și mai multe limite. Dar sunt liniștită cumva, că am făcut mereu ce am putut mai bine. Poate că o mișcare a oamenilor de bine va fi o soluție viabilă. Până atunci, eu cred că suntem o forță toți cei care cu un nod în gât spunem „Nu, eu nu voi pleca!” Poate copilul meu să plece, dar eu nu mă voi stabili în altă țară… Nu e deloc ușor!! Dar a fi eu schimbarea pe care o doresc în jur, a mă ruga pentru copiii și părinții acestei țări, pentru politicienii ei, pentru oamenii ce și-au asumat răspunderi spirituale în această țară, da, asta mu se pare în acest moment cel mai eficient mod de a lupta pentru România. Eu așa știu mai bine, deocamdată. Doamne ajută!”
Mihaela Cota P.: Lipsa noastră de reacție la aberațiile sistemului de azi nu le lasă copiilor noștri nici o șans ! In contrapartida cu trăirile care le ați expus, justificate de faptul ca am devenit părinți, eu personal am luat decizia de a mi schimba abordarea și de a alege sa nu mai bag capul in pământ ca Struțul și sa încerc sa înlătur aceste bariere , păstrându-mi speranța ca el va trebui sa schimbe doar ceea ce eu nu am reușit sau unde eu am eșuat și astfel sa ne fie tuturor mai bine!
Gina B: Totul se face pornind de la fiecare parinte,cred. Nu se poate schimba de azi pe maine dar sunt sigura ca in timp oamenii de omenie ramasi in tara vor incerca macar. E o lupta grea si mai ales dificil de inteles cam de unde trebuie apucata.
Irina M: Lucrez cu tinerii de ani buni. Ma straduiesc sa le arat ca in afara nu umbla cainii cu covrigi in coada, ca si acolo exista coruptie, birocratie si legi nedrepte. Cum reusesc? Prin proiecte Erasmus+, schimburi de tineri sau cursuri, finantate prin diverse organizatii. Am urmarit tinerii din orasul in care am lucrat, Constanta, si mai toti au ramas unde au studiat (pentru ca Constanta nu ofera nimic in afara de port si turism), iar unii au inceput sa faca ce fac si eu, adica sa scrie proiecte, sa incurajeze alti tineri sa participe, sa se implice. Stiu, e o picatura in ocean, dar e mai mult decat deloc. Pe de alta parte, am gazuit peste 40 tineri in Romania, din alte tari, care si-au schimbat radical parerea despre tara noastra si si-au influentat si familiile. Doi dintre ei au ramas in Romania.
Ligia M.: Anul viitor sunt 4 rânduri de alegeri. Oamenii alesi prin prezenta sau absenta noastra de la vot fac legile si ne administreaza banii platiti din taxe si impozite. Plus UE literal arunca cu bani spre noi si programe cu o singura cerinta: scrieti proiecte competent, administrati corect fondurile. Sunt 100% sigura ca ce ar schimba directia e momentul in care incepe sa ne pese si de noi si de tara noastra. Asta inseamna sa ne depasim superficialitatea si lenea de a ne informa in profunzime despre ce se intampla si de ce: Ne uitam ce voteaza si cum voteaza fiecare politician, ce calitate au oamenii trimisi acolo etc. Sunt oameni foarte buni si competenti care se promoveaza extrem de prost: tocmai pentru ca stiu doar sa munceasca si se simt inconfortabil sa se laude cu ce fac. Si asa, cu prostia aia ,,binele se face in tacere” lumea vede doar raul, care are nici o retinere sa faca zgomot.
Iustina F: Eu mi-am indrumat copilul de cand era ff mic sa ia decizii si sa-si asume deciziile (cum se imbraca, ce jucarii isi ia afara si sa si le care, sa-si faca curat in camera, sa stranga dupa el dupa ce a mancat etc). Chiar azi de dimineata am discutat in drum spre scoala despre gandirea critica si-l indrum sa-si exprime opiniile diferite de ale mele sau ale altora. Nu-mi place sistemul de învățământ din Romania (acum e la o scoala privata care ni se potriveste cat de cat) dar nu o sa ma axez doar pe ceea ce invata la scoala. Incerc sa-i ofer oportunitati de invatare si dezvoltare, momentan aici.
Rodica Mihaela D.: „Din pacate, simt cum mergem inapoi. De la optimismul de dupa aderarea la UE, am ajuns la disperare: legile fundamentale in educatie, justitie, securitate etc merg tot mai mult spre ce era acum 20 de ani. Numai interese care odata erau ascunse, acuma sunt puse la vedere cu nesimtire. O clasa politica incompetenta si mai ales ticaloasa, va pune de acum propriile eșecuri in carca UE, care iata cum vrea sa umileasca un popor minunat si ales… Daca nu mai exista energia de a iesi la proteste, macar sa avem grija ce alegem la anu’.”
OBIECTIVII. Cei care se alătură dezbaterii deși nu sunt (încă) părinți, însă reușesc să pună punctul pe „i”.
Ne fac încă o dată clar faptul că acest subiect ar trebui să ne intereseze pe toți:
Boris B.: „Din afara, fără copil, am început sa observ 2 categorii de copii ajunși la maturitate (angajabili):
1. cei ce au fost educati sa faca (sa invete, sa nu le fie rusine de munca, sa fie oameni productivi ai societatii, mai pe scurt) ce aleg sa faca o scoala buna cap-coada, nu doar sa stea in carciuma din fata facultatii si sa astepte diploma si care la randul lor se impart in 2 categorii:
1.1. isi iau avand si dau drumul la o activitate independenta, de la IT pana la agricultura (am pusti de 25 de ani care a pus pe picioare o super ferma, a inceput sa scoata si profit frumusel si merge cu un Alfa Romeo cred ca de-o seama cu el)
1.2 se aventureaza in meseriile deja consacrate unde, de regula, isi cam iau suturi in cur. De ceva vreme bat spitalele si din plictiseala urmaresc medicii. Au ramas epavele spagare, care se plimba domol cu cana de cafea in mana si urla sau dau directive astora tineri, care nu doar ca nu iau, ci si zambesc pacientilor si oricat de obositi sunt, isi fac timp sa empatizeze. Well, aici cred ca intervine frustrarea si dorinta de a-ti baga pla in sistemul nostru. Dinozaurul de iti e sef, cu o acuta durere in pola de toti si tot, face din plicuri intr-o zi cat faci tu intr-o luna, poate. Si te trateaza ca pe ultimul vierme.
2. cei invatati cu ceva confort financiar si cu ideea bine intiparita ca „pentru atat nici nu cobor din pat” si ca scoala vietii e cea mai importanta. Well, d-astia avem multi, analfabeti functionali, care mai repede fac o manevra la scara blocului pt a scoate de un pet de bere si un pachet de Viceroy decat sa se scoale dimineata la 6 pt a pleca la munca pe un salariu modest. Fie, mai bine ii da tac-su doo sute de euroi sa mearga vineri seara in Centrul Vechi ca poate fote si el ceva. Astia mai repede pleaca 5 luni la cules capsuni si se intorc in Ro ca mari vedete, posesoare de BMW decat sa faca pe aici Glovo sau d-astea. Fenomen probat: cand e vreme de cacao si comand ceva de mancare, nu mi-o aduce un roman. Nu se uda pt atat. SI am tot vorbit cu livratorii veniti si unul chiar mi-a spus ca e super multumit, ca reuseste sa trimita acasa 400 euro lunar, in lunile proaste. Well, stiu salariati in corporate care nu pun de-o parte banii astia pe luna.
Cred ca inca mai avem de lucrat la mentalitatea noastra si la ce ii transmitem copilului. Doar ca degeaba il educi pe al tau sa fie om si cel de langa se sterge la cur cu toate principiile astea si ii e si superior (social, financiar). Pana la urma, generatia asta de ne tot pleaca, mare parte cam asta cauta, respect si egalitate…”
Ralu A.: „N-am copii, deci nu îmi permit să emit păreri pe tema asta, dar pot sa îți expun punctul meu de vedere – din poziția unui „copil fugit”: De mici, generația mea a fost pregătită de export: ne-au dat la grădinițe și școli germane că sa plecam in Germania la facultate, sa rămânem acolo, sa ne facem oameni și să îi facem mândri. Ei uite – eu am refuzat Nirvana și am ajuns „decât” în Cehia. Câțiva ani maică-mea încă mai spera că totuși îmi vine mintea la cap și ajung pe tărâmul făgăduinței. Not happening…între timp mi-am clădit o viață de care sunt f mulțumită aici, într-o altă țară post-comunista, mediocră, dar unde lucrurile funcționează, unde știu de ce plătesc taxe, unde nu mi-e frică nici să trec strada și nici că mor prin spital. Între timp, ai mei si-au văzut de viața lor, nu au ridicat un deget sa se implice în a schimba ceva in țară, dar acum incep sugestiile că poate totuși am vrea sa ne întoarcem… Și asta mă înfurie… Că nu s-a schimbat mai nimic de 30de ani și tot pe generația noastră și a copiilor (voștri) e pusă presiunea și the guilt trip.”
INDECIȘII. Și printre cei încă nehotărâți, subiectele sunt privite pragmatic, iar deciziile sunt argumentate:
Roxana E.: „Eu cred ca orice alegi, sa ramai in tara sau sa pleci, are si plusuri, sj mi nusuri. Da ii important sa fii impacata cu decizia pe care o iei si sa incerci. Pot sa iti spun o experienta legata de copil, am inscris fetita la o gradinita aproape de bloc, ca era comod sa fac 5 minute dimineata. Daca nu eram atenta la schimbarile comportamentale si nu faceam pe detectivu, probabil era tot acolo si acuma si in 3 ani avea niste traume pe care le tragea toata viata. De la amenintari, la pedepse, linistirea copiilor cu fluieru si lista poate continua. Cred ca tine si de noroc, pe de o parte, sa dai de niste oameni faini care chiar se ocupa de viitoarele generatii, si am avut noroc sa dau de oamenii aia faini la actuala gradinita. Acuma suntem in vacanta si ma gandeam daca sa nu ne mutam din tara, daca nu ne-ar fi mai bine. Zicea si Corina, ca la varsta noastra, in tara, marea majoritate suntem vai steluta noastra in ceea ce priveste evolutia in cariera si ii dau dreptate.”
Andreea T.: Eu cred ca depinde foarte mult si unde pleci. De exemplu, nu m-as muta in State pentru nimic in lume. Europa, da. Departe de mine de a lua apararea institutiilor din România, dar sunt si unele chestii bune. Din pacate insa, daca financiar nu ai un venit mai mult decat decent, e greu. Mai avem mult de lucru, dar nu o sa se schimbe nimic cat avem atitudinea de “indreptatiti dar fara obligatii si responsabilitati.” Mi se pare insa foarte ok sa ai optiuni, casa e unde ti-o faci.
Alexandra M.: Încă nu știu ce aș face, dar când mă gândesc că poate o sa trebuiască să îl trimit la școală acolo unde poate intra un nebun cu un Ak-47 și să mi-l găurească, aș prefera mai bine școala de aici.
În mod natural, printre ei, îi mai găsim pe cei care acuză deciziile diferite de ale lor:
Margareta R.: „Nu pot sa judec pe nimeni dar daca măcar un sfert din cei care au plecat rămâneau în România și participau activ la viața lor (mergeau la vot, ieșeau la mitinguri, etc) tara ar fi arătat altfel acum. Sigur că e mai comod să fugi”
Pe cei care au deja soluțiile:
Georgiana C.: „Cauzele prezentului sunt multiple și cunoscute. Viitorul nu arata bine și iarăși cauzele le cunoaștem. Din păcate nu există soluții. Singura soluție (nerealizabila) ar fi sa nu mai plece nimeni și să crească natalitatea in rândul celor instruiți.”
Și pe cei care au identificat precis vinovații:
Bogdan M.: „România nu gonește pe nimeni nicăieri. Grupul infracțional $pnlpsd face asta.”
PLECAȚII. Se declară învinși deja, au 0 încredere în sistem și își încurajează copiii să plece, de îndată ce au posibilitatea.
Fie că sunt deja plecați peste hotare și vorbesc din experiență proprie, fie că sunt pe picior de plecare și așteaptă doar un argument în plus pentru a pleca (unii dintre ei și-ar dori chiar ca acest „imbold” definitiv să vină din partea copiilor), din feedback-ul pe care noi l-am primit, reprezintă majoritatea, mai ales în România educată:
Monica B.: „Copiii noștri vor pleca, iar noi vom pleca cu ei…poate vom împrumuta și noi din curajul lor. Când vezi cum se trăiește în civilizație îți dorești asta măcar pentru copiii tăi… eu zic să fim „egoiști” și să ne dorim si pentru noi .”😁
Andreea G.: „Eu am 0 (zero) încredere în viitor, în oameni și în statul român. Fii-mea a început deja școala, este încă mica, dar deja sunt bully, sunt nedreptăți, sunt condiții care lasă de dorit. Mergem mai departe în aceste conditii, dar simt cum cresc frustrarea și nemulțumirea în interiorul meu și tare cred ca o sa o îndrum spre alte orizonturi. Măcar sa nu fie și ea un părinte neputincios ca mine.”
Adina A.: „După căpuțul meu sunt 2 variante:
– crești un copil bun în ciuda sistemului din România. Cred că se poate, noi suntem de aici și suntem faine.
– dacă decide să plece „dincolo”, pleci și tu cu el. Nu cred că avem vreo obligație față de țara asta, în afară de a încerca să ne bucurăm de părțile ei bune.
Acestea fiind spuse, eu cred că e ok că vor să plece, pentru că nu cred că corupția din România se mai poate opri.”
Delia B.: „De la liceu ii voi incuraja sa plece, sa experimenteze si sa trăiască!”
Georgiana A: „Asa este: nici afara nu umbla cainii cu covrigii-n coada, dar aici macar exista toleranta. Avand un copil cu nevoi speciale pot spune ca nu regret nici o secunda decizia de a pleca in urma cu 7 ani din Ro. Pe noi nu sistemul ne-a gonit, ci mentalitatea concetatenilor nostri. Mult succes tuturor in a lua decizia potrivita! ”🙂
Anca Alexandra S.: Eu n-am avut mintea și susținerea să plec la 18. Nici la 20. Mă rog să mă țin sănătoasă fizic și psihic și pe la vreo 40+ să-mi iau calea, oriunde va vrea Vladimir. Are și România lucrurile ei bune. Mi-a dovedit totuși că nu ai baza în educație, în medical, în stat, în nimic. Eu iau în calcul serios plecatul; când vom putea povesti asta toți 3 (eu, copilul și tatăl) și fiecare să aibă un pic conturată & argumentată ideea în minte o să văd în ce parte ne duce drumul. Îi transmit copilului meu ideea de plecare? Da. Mi-as dori să plece? Da.
Manea J: Fiica mea abia așteaptă sa termine cls.a VIIIa și apoi sa plece. Mai e puțin… Va studia undeva în Anglia din toamnă. De peste 14 ani sunt mama de fata și de peste 17 învățătoare! De peste 14 ani militez pentru o viata de elev mai buna, în toate comisiile, în toate cursurile! Eu o sa mai raman o perioada în tara și voi fi alături de oricine cu o buna intenție și o voi susține cum voi putea. Dar nu-mi pot lasa copilul sa se chinuie cu toate materiile de liceu care nu-i vor folosi în viata!
Nu a fost și nici nu este un copil curios și nu cred ca la scoala în cei 8 ani careva profesor sa le fi stârnit curiozitatea la ceva materie! Nu-i dărâmată după citit și când avea proiecte de facut la geografie, nu prea o lasam sa facă de pe net. O provocam și căutam în cărțile pe care eu le am de veacuri…nu era bine! Am lăsat-o sa scrie de pe net…nu a fost bine ca a copiat cuvânt cu cuvânt… ultima data a scris din manual și a luat nota maximă! Am fost așa supărată!
Abia aștept să plece și sa încerce o alta modalitate de a învăța, sa fie determinata sa creeze, sa-si spună părerea și sa fie notata pentru asta, pentru o gândire critica, ceea ce in RO Educata ni se preda în toate cursurile și când am întrebat „la ce folosește în școlile de masa?” și când le-am dat exemplu clar, cu poze de la lucrările fetitei mele…le-am spus ca „eu pierd 3 ore prețioase din timpul meu liber și ei bani ( fonduri nerambursabile) aiurea” nu au zis nimic!
Ea a ales sa plece, nu am trimis-o eu! A vrut din clasa a 4 a… eu nu știu dacă o sa-i fie bine sau nu, dar dacă ea își dorește eu voi fi alături de ea întotdeauna și o voi susține neîncetat!
Anamaria P.: „Eu sunt mega norocoasă ca am viață nomada. Și siguranță cu case în România și mai mult de juma de an în diverse țări. Urmează sa luam și o locație în Italia. Dar, nu îmi voi trăi viața nici în România, nici altundeva. Why settle? Copilul meu merge cu noi și o sa decidă ea ce face după 18 ani cu viața ei. Da știu bla bla au nevoie de certitudine și rutină ,dar mai mult au nevoie de părinți fericiți. La creșă și grădiniță am hotărât sa nu o dau, da, din același motiv de mai sus, eram în burnout și abia avansam asa ca o sa fac full time mom cat am chef, ca mi-am luat gândul de la cariere și sunt împăcată cu asta. România are its perks gen taxe foarte mici și natura sălbatică, dar are și mult rahat, dar am zile în care aleg sa nu-mi mai pese de subiect și sa enjoy life asa cum e.”
Adina B.: Singurul meu regret în viața asta e că n-am plecat din țară mai devreme. Odată ce vezi că se poate și altfel, mult mai bine, nu-ți mai vine să te uiți înapoi. Așadar recomand tuturor să plece, în special tinerilor.
Corina V.: Și eu regret ca nu am plecat mai repede. M-am lovit de un crud adevăr în străinătate, cat de avansati in cariera sunt omenii de vârsta mea. Am fost atât de limitata în țară, încât muncesc de 3 ori mai mult sa ii ajung din urmă. Mama întotdeauna a zis, sa nu cumva sa stați lângă mine. Plecați în lumea largă, vin eu după voi. 😁 și asa a fost.
Mădălina I.: „Eu vorbesc din proprie experiența… M-am mutat acum 9 ani din Cluj in Paris. S-au lăsat cu lacrimi de ambele părți la plecare, ÎNSĂ eu sunt mai apropiată de părinții mei decât e fratele meu care sta la 5 min distantă. Ne sunam aproape zilnic ca sa ne povestim întâmplările și ca sa își vadă părinții mei nepotul. Ieri mi-au spus ca îl văd mai mult pe Arthur, decât celălalt nepot (care e la 5 min distanta). Cred ca noile generații o sa crească mai libere decât am crescut noi. Dacă pleacă, o sa fie greu dar e ca orice alta etapa normala a vieții. Important e sa știe ca dacă lucrurile nu merg așa cum au plănuit, nu trebuie decât sa dea un telefon și se întorc acasă.”
E clar – indiferent de care parte ai fi, vei găsi argumente care să îți susțină părerea și oameni care ți-o împărtășesc.
E în regulă să ne dorim tot ce e mai bine pentru copiii noștri, iar uneori acest bine se poate afla dincolo de granițe. Însă chiar nu putem face mai mult, pentru ca această formă de sinucidere națională să nu ia amploare?
Chiar ni s-a luat țara de sub noi și atât ne sunt de limitate puterile, ideile și resursele?
Ca părinți ori cadre didactice, nu suntem aici să le facem copiilor viața ușoară – ci să îi pregătim pentru o lume care le va solicita spiritul critic zi de zi. Pentru o lume în care vor fi forțați să își ia decizii singuri, și în care avem pretenția ca majoritatea din ele să fie corecte.
Dacă nu vrem să creștem asistați, va trebui să le oferim resursele, sprijinul, cunoștințele și mediul în care să reușească singuri.
Dacă vrem să creștem oameni integri, va trebui să le arătăm cum arată integritatea, chiar și în contextele dificile.
Dacă dorim ca ei să știe ce își doresc, dar și să comunice asta clar și coerent, va trebui să renunțăm mai întâi la propria ipocrizie.
Dacă ne dorim să câștige, va trebui să le dezvăluim cum arată lupta.
Tu cum îți pregătești copilul pentru viitor?
***
Acest articol este scris de Ioana-Cristina Szabo, membru al echipei extraordinare cu care lucrez la toate proiectele Hacking Work și la SPOR – Școala Pentru Oameni Responsabili.
Citatele sunt preluate în forma originală.
Foto copertă: Getty Images
