Am ajuns vara asta, într-o după-amiază de sâmbătă, la Maastricht. Aveam așteptări mari, știam că olandezii sunt o specie aparte, oameni deschiși, veseli, relaxați și mai ales civilizați. Știam și că Olanda excelează în clasamentele care evaluează nivelul de calitate a vieții locuitorilor. Cu toate acestea, Maastrichtul a reușit, în câteva ore, să depășească orice așteptări și să mă cucerească definitiv. Nu s-a întîmplat nimic special sau spectaculos în orele petrecute acolo, pur și simplu firescul fiecărei străzi, simplitatea fiecărei clădiri și energia pozitivă a fiecărei persoane întâlnite au reușit să creeze acest efect.
Burgul de pe râul Meuse unde s-au născut actuala Uniune Europeană și moneda unică nu are nici zgârie-nori, nici aeroport, nici industrie high-tech, nici mall-uri uriașe și nici obiective turistice faimoase. Dar are o liniște, o bucurie, o simplitate, o alură prietenoasă, un aer curat și niște locuitori atât de faini încât greu te lași înduplecat să pleci de acolo. Străzi late, cu multă verdeață, clădiri vechi de sute de ani, nu mai înalte de două nivele, frumos aliniate, colorate și îngrijite, ferestre mari, generoase și pline de flori, un centru fermecător, cu străduțe pietruite, magazine discrete și elegante, localuri vii și primitoare și o curățenie făcută parcă în Photoshop.
Am strâmbat din nas când am plătit aproape 3 euro pentru ora de parcare, la un automat din buricul târgului, cu care puteam comunica în engleză, germană, franceză, italiană și alte câteva limbi. Dar am înțeles imediat intenția acestui tarif: centrul orașului este aproape deloc circulat de autoturisme, e traversat discret de câteva autobuze, dar e plin de bicicliști și pietoni. Vrei să dai cu eșapament în centru? Plătești azi, iar de mâine îți iei tu frumos bicicletă sau vii pe jos, face glezna fină, crește tonusul muscular, dar mai ales ai plăcerea de a te saluta, zâmbind larg, cu ceilalți trecători, care se simt parcă obligați să îți facă ziua mai frumoasă, deși nu știu cine și de unde ești.
Oamenii ăștia sigur lucrează cu jumătate de normă la ceva fabrică unde se ambalează bucurie. Sau fac, încă de la grădiniță, cursuri intensive de empatie și prieteșug. Iar veselia cu care te salută sau te ajută este absolut dezinteresată. După un drum lung cu mașina, presiunile fiziologice ne-au determinat, pe mine și cumnatul meu, să cerem voie la toaletă într-un pub încă nedeschis publicului, unde barmanul abia dădea scaunele jos de pe mese. Nu numai că băiatul ăla ne-a întâmpinat cu un Hello entuziast dublat de un zâmbet de două ori mai larg ca al lui Iliescu, dar într-o engleză exemplară ne-a ghidat drumul spre baie și, făcându-mi cu ochiul, ne-a spus ghiduș: „Two guys, together, to the toilet! You will find condoms in-there, if necessary!”. La ieșire, ne-a mulțumit de vizită și ne-a promis că dă el prima bere dacă vrem să vedem acolo meciurile de fotbal din acea seară.
Am ajuns și în piața centrală, făcută celebră la nivel mondial de Andre Rieu, prin concertele excepționale pe care le oferă aici în fiecare an, din dragoste pentru orașul în care s-a născut. Un spațiu public de două ori mai mare decât Piața Sfatului din Brașov era transformat, în acel week-end, prin grija Primăriei, în terenuri de competiție pentru Petanque, jocul acela domnesc în care două echipe sau doi concurenți se străduiesc să adune cât mai multe bile metalice proprii lângă un punct-țintă mobil. Primăria cărase în piață probabil câteva zeci de camioane de pietriș fin, perfect sortat și delimitase cu grijă aproape 100 de arii de joc. Totul pentru locuitorii orașului, amatori de distracție, ca să se joace în week-end. În centrul pieței, pe o scenă micuță, cântau orchestre și formații locale, iar pe lateralele pieței, de jur împrejur, terasele erau pline de oameni relaxați, zâmbitori și puși pe povești și glume. Sute și sute de biciclete erau parcate, una lângă alta, niciuna cu cablu anti-furt, fiindcă nu era nevoie.
Două cafele, două beri și o apă minerală au costat, la una dintre terase, până în 12 euro, mult sub media vest-europeană a serviciilor în locații similare. Dar nu prețurile prietenoase, calitatea băuturilor și servirea ireproșabilă sunt de remarcat, ci energia pozitivă cu care te încarci, fără să vrei, uitându-te pur și simplu la comeseni și la trecători. Oameni parcă fără nicio grijă, fețe destinse, priviri vii și intense, vestimentații relaxate, simple dar foarte elegante, parfumuri fine și o liniște colorată pe care vrei să nu o mai pierzi vreodată.
Uitați-vă la acest scurt film și încercați să absorbiți energia celor din piață. Oamenii ăia își cântă imnul cu atâta patos fiindcă au toate motivele să își iubească orașul și concetățenii. Iar veselia și comuniunea de la mese nu se întîmplă doar în seara concertului lui Rieu, așa e acolo în fiecare zi. De vizitat de câte ori aveți ocazia. Și de-nvățat ce-nseamnă traiul bun.
Minunata descriere! Chiar imi doresc sa trec si eu pe acolo!