Omul ăsta a primit Premiul Nobel pentru Pace, dar îl merita și pe ăla pentru Economie. Nu fiindcă a inventat micro-creditul, ci pentru că a făcut bucăți ideea clasică de afaceri, inițiativă și proprietate privată, a luat piesele disparate și le-a recombinat, mutând centrul atenției și prioritatea financiară de la profitul investitorului la misiunea socială a întreprinderii, la rolul ei benefic pentru comunitate.
Așa apar afacerile sociale, companiile în care nu investitorul, proprietarul sau managerii de top sunt cei mai interesați și implicați activ în bunul mers al afacerii, ci chiar clienții. Responsabilitatea, decizia, ideile, creativitatea, dezvoltarea, adaptarea și inițiativa dispar din portofoliul etajelor superioare ale organigramei și devin atributele și totodată motivația celor de la capătul rețelei.
Acesta este capitalismul cu față umană, care respectă toate regulile și principiile economiei libere de piață, dar care ia o parte din luxul inutil al miliardarilor, îl taie în milioane de felii și îl transportă, sub formă de speranță și încredere în ziua de mâine, în bordeiele amărăștenilor. De fapt nu zic bine, fiindcă nu le ia miliardarilor nimic, afacerile acestea operează în zone socio-geografice în care nicio corporație nu este interesată să se infiltreze, fiindcă pe aceste arii know-how-ul lor nu înțelege cum poate genera venituri și profit.
Mohammad Yunus povestește în cartea asta cum a creat și dezvoltat mai întîi Grameen Bank, finanțatorul providențial al familiilor subnutrite din Bangladesh, apoi afacerile sociale ale Grameen (Rural, Sătesc în dialect bengali) în telecomunicații, energie, lactate (împreună cu Danone), sănătate, textile, educație, pescuit și alimentare cu apă.
Citești cartea asta dintr-o suflare, cu bucuria și speranța cu care îl asculți pe repeat pe Lennon cântând „Imagine”. Și începi să speri, ca Yunus, că măcar unele din visurile lui și ale altor sute de milioane vor deveni realitate, curând:
