– Compania voastră este interesată de Si-Es-Ar?
– Sigur că da, avem și departament specializat, cu manager și tot tacâmul.
– Și cu ce se ocupă?
– Ei, cam ca la toată lumea: dăm niște sponsorizări la niște ONG-uri, strângem niște bani și luăm cadouri la copii și bătrâni de Crăciun și vara mergem cu fabrica la plantat de copăcei în afara orașului și încingem un grătar după.
Înțelegerea pe care companiile de la noi, în imensa lor majoritate, o au despre Responsabilitatea Socială este una de dată recentă și îngrozitor de superficială, fiind mai degrabă rezultatul unui import forțat de la centru și tradus defectuos sau al unei atitudini imitative pornită din dorința ipocrită de încadrare în tendințe.
Nici nu este acesta cel mai grav fenomen pe care îl întâlnim în mediul de afaceri, fiindcă știm că sunt la noi probleme mai grave, în ceea ce privește cultura internă, abordarea, dezvoltarea și înțelegerea resursei umane, profitabilitatea, cercetarea și dezvoltarea, adaptarea la impactul noilor tehnologii sau participarea mai realistă și responsabilă la viața publică printr-o atitudine (re)activă față de erorile politice sau abuzurile administrative.
Și totuși, organizațiile de afaceri de la noi pretind că sunt active și preocupate în mod real în CSR. Deși, dacă îi rogi pe stimații top manageri sau pe responsabilii acestor departamente să detalieze filozofia care stă la baza acestor inițiative primești niște răspunsuri formulate în cea mai pură limbă de lemn și lipsite de consistență, care nu spun nimic mai mult decât celebrele ”dacă talent lumea te vede” sau ”să fie bine ca să nu fie rău” al lui Gheorghe Hagi.
Nu l-am menționat degeaba pe cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor, fiindcă, în ciuda neinspiratelor și comicelor sale expresii spontane, Hagi este un extraordinar exemplu de adevărată Responsabilitate Socială, din care putem pricepe esențialul și cu ajutorul căruia putem desena coordonatele corecte ale unei reale inițiative și atitudini de responsabilitate socială.
Proprietar al unui club de fotbal din prima ligă, fostul decar al naționalei este singurul antreprenor din România care a înțeles nevoia de a investi o parte din câștigurile sale în creșterea viitoarelor generații.
El adună din țară cei mai ambițioși și talentați copii și îi crește, pe banii lui, într-o academie în care a investit multe milioane de euro, unde le oferă nu doar pregătire sportivă, ci și casă, masă, sprijin părintesc, cursuri de limbi străine și condiții excelente de parcurgere a programelor educaționale specifice vârstei lor.
Legislația nu îl ajută, statul nu îl ajută, și nici țara care nu mai prețuiește adevăratele valori nu îl prea ajută, favorizând mai degrabă prost-gustul, hoțiile și șmecheria decât munca imensă, răbdarea, sacrificiul și meritele adevăraților performeri.
Cum ia naștere adevărata Responsabilitate Socială a companiilor?
Teoria despre CSR este relativ simplă, în termeni populari. Aceasta are în vedere faptul că activitatea de bază a oricărei companii implică și un cost social, un impact negativ asupra mediului uman și natural, pe care compania respectivă ar trebui să îl conștientizeze, să facă eforturi serioasă de a îl limita și să declanșeze inițiative consistente și convingătoare de a contrabalansa efectele negative ale activității sale, prin oferirea unor beneficii tangibile, durabile și realmente benefice mediului și comunității afectate.
Principiul fundamental este să acționezi conștient și consistent exact pe segmentul unde produci efecte negative, în sensul eliminării sau limitării daunelor și pierderilor pe care le produci, să îți asumi responsabilitatea de a repara problemele pe care le cauzezi și de a construi alternative durabile și de anvergură, care să înlocuiască resursele și beneficiile de care văduvești societatea și natura.
Cu alte cuvinte, atunci când ai o fabrică de unde iese fum gros și negru și unde se consumă resurse naturale neregenerabile sau greu regenerabile nu este suficient să faci niște donații pentru programele anti-SIDA derulate de Crucea Roșie și să duci cadouri de Paști copiilor din cartierele sărace.
Și atunci când dezvolți o rețea comercială multinațională care distribuie legume și fructe coapte pe vapor, în camion sau în cuptoare cu gaz sau ”alimente” pline de conservanți, zahăr și alte chimicale criminale nu e suficient să sponsorizezi niște programe de informare în privința diabetului.
În primul caz frumos ar fi să investești în cercetarea și dezvoltarea unor combustibili ecologici și a unor materii prime regenerabile, să fii implicat în întregul ciclu de viață al produsului tău, ”from cradle to grave, din leagăn până la mormânt”, adică de la nașterea sa până la colectarea lui, demontarea și revalorificarea tuturor componentelor, atunci când devine deșeu.
Iar în al doilea caz decent ar fi să îți asumi răspunderea pentru sprijinirea reală și supraviețuirea în condiții decente a agricultorilor și comercianților mici pe care aproape îi omori fiindcă îi scoți de pe piață venind cu marfă ieftină, din plastic și cu o politică de discount uriaș, de rețea (criminală).
Dincolo de această logică simplistă, a răscumpărării păcatelor, se află însă adevăratele inițiative valoroase din sectorul Responsabilității Sociale a companiilor, care încă sunt foarte rare la nivel mondial, fiindcă lăcomia acționarilor și a top managementului, ignoranța angajaților și clientelei și lipsa de competență și viziune a factorului politic și administrativ încă țin inițiativa cu impact social în perimetrul conceptual al activismului, naivității și atitudinii flower-power.
Responsabilitatea socială a companiilor și antreprenoriatul social sunt văzute încă de mult prea multă lume ca simple programe umanitare, foarte puțini înțelegând oportunitatea lor reală și valoarea economică fantastică pe care acestea le pot genera, dacă sunt înțelese complet și aplicațe corect.
C.K. Prahalad scrie în cartea sa ”Comoara de la baza piramidei” (apărută și la noi la Editura Publica) despre cele 5 miliarde de oameni care trăiesc azi pe Terra, având venituri sub 10 dolari pe zi, mai mult de jumătate dintre aceștia supraviețuind (în parte doar) cu maxim doi dolari pe zi.
Practic, acești oameni, din care mulți (poate câteva milioane) se află și în România nu sunt integrați în aproape niciun ciclu economic normal, au activități agricole de subzistență, nu au parte de educație, servicii sociale și sanitare, nu au nicio perspectivă de a scăpa din prizonieratul sărăciei și țin și în loc țările din care fac parte, fiind o masă de manevră ușor de folosit de politicienii corupți.
Prahalad crede (și eu îi dau dreptate) că pentru această imensă bază a piramidei umanității se pot crea milioane de mici întreprinderi profitabile, care să livreze produse și servicii create local, să genereze valoare economică, bunăstare, confort și integrare pentru categoria săracilor, acum total ignorată, invizibilă și neatinsă de afacerile tradiționale.
Desigur, este nevoie de implicarea statului, de politici inteligente, de educație și de aportul în special în know-how al mediului de afaceri tradițional, care nu ar câștiga material într-o primă fază, dar care ar putea vedea multiple beneficii, și de alt ordin decât cel financiar, într-o fază secundară.
Abia atunci când vor fi capabile să se implice cu adevărat, cu știință, resurse și aport moral, în abordarea acestei imense piețe inexistente astăzi, companiile vor putea vorbi despre o adevărată politică de responsabilitate socială.
De ce? În primul rând fiindcă combaterea sărăciei este profitabilă pentru noi toți, pentru întreaga societate. Sărăcia, molimele, lipsa de educație, dependența populației izolate și conservatoare de autorități și mediul politic produc imense costuri și daune economiilor naționale, costuri uriașe companiilor (prin taxe și impozite) și țin în loc sau frânează progresul general al societăților din țările respective.
Să vă întreb cum ar arăta rezultatele la alegerile din România și implicit guvernele, performanțele acestora, infrastructura, economia și viața noastră în general dacă populația săracă, oamenii needucați, asistații social și toate celelalte categorii vulnerabile s-ar transforma într-un jucător economic activ?
Credeți că ar mai exista pe aceste meleaguri o majoritate care să considere că e firesc ca o analfabetă să fie prim ministru și o ceată de infractori să controleze puterea legislativă și executivă? Credeți că acest cost nu este unul de care ar fi bine să scăpăm, cât putem noi de repede?
Prin adevărate programe de integrare economică a categoriilor sărace și needucate inițiate fără profit material imediat de către antreprenori și companii, această problemă ar putea fi dacă nu rezolvată măcar limitată ca proporții și daune.
Păguboasa și superficiala dispută ideologică stânga-dreapta
Atunci când discutăm despre responsabilitatea și implicarea socială a companiilor, putem constata rapid un conflict de idei între adepții filozofiei politice de dreapta și cei moderați sau de stânga.
Dreapta își fundamentează poziția mai ales pe ideile lui Milton Friedman, care în anii 70 a scris că singura responsabilitate socială a unei afaceri este să genereze profit pentru acționarii săi, că orice ban cheltuit în inițiative umanitare și sociale este un furt din profiturile cuvenite deținătorilor de acțiuni, iar operele cu impact caritabil și social ar trebui să aparțină exclusiv organizațiilor caritabile și bisericii.
Această logică a egoismului, ignoranței, lăcomiei și sângelui rece este contrazisă parțial de cei care, tot dintr-o perspectivă pragmatică, evidențiază beneficiile directe pe care companiile le pot avea inițiind și promovând programe de implicare socială.
Prin comunitatea de idei, valori și emoții pe care clientela acelor companii ar regăsi-o în relația cu respectivele inițiative, publicul comercial ar fi astfel convins că o parte din banii plătiți pentru produse sau servicii se îndreaptă și în sensul ajutorării celor aflați la nevoie. Astfel, companiile ar beneficia direct în urma inițiativelor caritabile și sociale, realizând vânzări mai mari, obținând loializarea clientelei și o avantajoasă imagine publică.
Viziunea de stânga este cea menționată anterior, a asumării de către companii a responsabilității pentru costurile sociale și de mediu implicate de activitățile lor productive și comerciale. Din păcate, nici aceasta nu acoperă sau angajează, nici măcar în parte, viziunea pro-activă menționată de C.K. Prahalad, cea a inovației sociale profunde, despre care am pomenit anterior, cea a abordării interactive a publicului beneficiar, a integrării acestuia în circuite economice prin implicarea companiilor în lansarea de mici operațiuni antreprenoriale care să construiască, practic, un nou sistem economic, dincolo de cel tradițional, pe care îl cunoaștem cu toții astăzi.
Nu doar progresul economic ar fi un beneficiu, ci și extragerea acestor mase largi de oameni din captivitatea la care sunt condamnați de un sistem politico-administrativ putred și corupt, ceea ce ar genera indirect, în timp desigur, o altă paradigmă în viața publică și, implicit, oportunități de creștere și dezvoltare nu doar pentru categoriile sociale active, ci și pentru mediul economic.
Personal, cred că viziunea corectă îi aparține laureatului Nobel pentru economie Mohammad Yunus, care a demonstrat practic, în Bangladesh, viabilitatea modelului de antreprenoriat social destinat imensei populații sărace, care poate fi construit în parteneriat cu marile companii (Danone și companii de telecomunicații, în cazul său.
În cartea sa ”Dezvoltarea afacerilor sociale” (tradusă și la noi), Yunus subliniază că, urmărind doar să își maximizeze profiturile, companiile vor limita sau anula beneficiile oferite clienților, partenerilor și angajaților și vor ajunge să dispară, în vreme ce modelul afacerilor cu impact social este unul net superior ca viabilitate, fiindcă lucrează la nivel microeconomic, este direct dependent de clientelă și foarte atent la nevoile acesteia și generează nu doar mici profituri pentru antreprenori, ci și progres social, evoluție și educație.
”Antreprenoriatul social repară situații unde guvernele sunt ineficiente, se bazează mult pe creativitate și colaborare, dar are mare nevoie de sprijinul autorităților și mediului economic matur pentru a se dezvolta și a își dovedi viabilitatea economică și socială pe termen lung”, scrie Mohammad Yunus.
Ca să aprofundăm înțelegerea acestui concept și să ne lămurim că disputa ideologică dreapta-stânga este inutilă, irelevantă și abordează de fapt o tematică superficială, nerezolvând practic problemele fundamentale, o să vă prezint în cele ce urmează exemplul unui antreprenor din Singapore, om care a construit până la vârsta de 40 de ani 16 companii, toate profitabile, și care a lăsat toate aceste operațiuni în sarcina copiilor săi, pentru a se dedica unei cauze care definește cu adevărat responsabilitatea socială.
Exemplul lui Jack Sim și al World Toilet Organization
L-am cunoscut pe Jack Sim în luna iulie 2018, în Luxemburg, la o festivitate în care Schengen Peace Foundation i-a acordat un binemeritat, onorabil și onorific Premiu pentru Pace, pentru munca depusă din 2001 încoace, în construirea World Toilet Organization.
Pornită și dezvoltată cu o echipă de doar trei oameni, WTO este astăzi o rețea care include 235 de organizații neguvernamentale și companii de antreprenoriat social active în 58 de țări, care au ca viziune crearea unui habitat curat și sănătos pentru miliarde de oameni, asumându-și misiunea de a oferi acces liber și durabil la toalete curate pentru fiecare om de pe Pământ.
Ca să înțelegem cu adevărat anvergura problemei abordate de Jack Sim, să analizăm niște cifre: 2,5 miliarde de oameni (adică 37% din întreaga omenire) nu au acces curent la o toaletă; 90% din suprafețele acvatice din India sunt infestate cu fecale; 1,5 milioane de copii sub 5 ani mor în fiecare an din cauza apelor contaminate cu fecale;
Dar fiecare dolar cheltuit pentru instalații moderne sanitare și de apă generează statelor respective un beneficiu de 4,3 dolari, sub forma limitării epidemiilor și reducerii costurilor programelor de sănătate publică.
Observați exact ceea ce spuneam mai sus: o inițiativă care aparent are rol strict umanitar generează economii uriașe bugetului național și permite, astfel, alocarea acelor resurse pentru alte programe, din care pot extrage beneficii directe și categoriile sociale active, dar și companiile care compun economia națională respectivă. Deci nu e vorba doar de a cheltui niște resurse, ci este în mod limpede o investiție care se întoarce cu beneficii pentru întreaga populație și societate.
Jack Sim a avut de luptat, la început, cu cel mai puternic dușman posibil: mentalitățile, tradițiile, obișnuințele, lipsa de educație, ignoranța și cultura cumplit de conservatoare a populației sărace țintite.
În India în special, oamenii pur și simplu nu înțelegeau ce este o toaletă și la ce este ea utilă, de ce e nevoie să se închidă într-o încăpere acoperită, de mici dimensiuni și să adune fecalele într-un recipient, de vreme ce, de secole încoace, ei obișnuiesc să își facă nevoie în aer liber, la malul râului, purtând o conversație veselă și constructivă cu vecinul.
Discutând cu mii și mii de oameni, analizându-le clișeele culturale, credințele, comportamentul și valorile, Jack Sim și WTO au apelat la o șmecherie de marketing pentru a reuși să schimbe paradigma culturală: au repoziționat toaleta în mințile și sufletele oamenilor, descriind-o ca pe un spațiu ale fericirii personale și ca pe un simbol al unui statut social superior.
”I-am făcut să se simtă mândri că dețin o toaletă, așa cum occidentalii se mândresc cu un Ferrari sau o poșetă Louis Vuitton”, povestește Jack.
Cel mai dificil a fost să construiască prima generație de adepți, găsindu-și cei mai fideli susținători în special în rândul femeilor, care în ciuda poziției sociale inferioare în comunitățile tradiționaliste au găsit știința, energia și resursele intelectuale pentru a impune adoptarea toaletelor și a unui comportament sanitar în familiile și comunitățile lor.
Ulterior, exemplul inovator al acestor primi adepți s-a multiplicat prin efortul inteligent și voluntar al acestora, care au devenit și primii micro-antreprenori în acele comunități: femeile au devenit primii vânzători de toalete în acele zone, iar soții lor au deprins meșteșugul de a construi WC-uri, folosind exclusiv resurse accesibile pe plan local.
Mai mult, fecalele colectate, altădată otravă curată pentru apa de băut, se transformă acum în îngrășământ pentru culturile agricole, generând un beneficiu secundar pentru comunitate și producții agricole mai mari pentru economia locală.
Rezultatele majore au început să apară, ușor-ușor: în 2014, împreună cu guvernul indian, WTO a început construcția a 110 milioane de toalete, într-un proiect derulat pe 5 ani; China a lansat în 2016 un program de construire sau renovare a unui număr de 100.000 de toalete publice în zone non-urbane sau urbane sărace cu mare densitate de populație;
În 2013, ONU a adoptat oficial ziua de 19 Noiembrie ca World Toilet Day; în fiecare an se organizează World Toilet Summit, la care participă peste 750 de delegați din 11 țări și se pun la dispoziția participanților noi tehnologii, noi metode de promovare, noi idei legate de distribuția și durabilitatea serviciilor sanitare în comunitățile sărace și izolate.
Pornind doar de la o idee, discutând cu oamenii, cu autoritățile și cu companiile din zonă, Jack Sim a reușit să creeze, în 17 ani, o mișcare globală de dimensiuni gigantice și cu beneficii excepțional de valoroase pentru sute de milioane de oameni, deja. În 2012, rezultatele măsurate ale campaniilor de comunicare derulate de WTO arată atingerea unui volum de 3,3 miliarde de persoane.
Jack are azi alături mii de oameni activi, care promovează ideile organizației, discută public despre problema lipsei minimelor condiții sanitare în țările sărace și reușesc să atragă donații pentru WTO, de la companii și guverne, dar mai ales de la persoane fizice. Capacitatea de a genera entuziasmul pentru antreprenoriatul social este alimentată în primul rând de autenticitatea și naturalețea cu care sunt exprimate obiectivele și acțiunile organizației, dar și de exemplul personal al liderului, de carisma, umorul, modestia, naturalețea și convingerea cu care își susține ideile.
”Dacă vrei să trăiești o viață plină și împlinită, care are sens, nu poți doar să te concentrezi pe a face bani, a avea un stil de viață luxuriant sau a avea un job frumos, ci trebuie să îndeplinești un lucru care are cu adevărat sens, care este folositor și care ajută ceilalți oameni. Altfel ai trăit degeaba, oricâți bani ai avea. Eu cred că un adevărat miliardar este cel care îmbunătățește viețile pentru miliarde de oameni”, spune Jack Sim.
Pornind de la aceste idei, v-aș întreba, retoric: ce împiedică orice antreprenor, manager sau companie din lumea asta să lanseze o inițiativă similară? Ce a avut Jack Sim în plus, față de orice om de afaceri de pe planeta asta, ținând cont că nu a cheltuit în inițiativele sale niciun dolar din banii adunați atunci când era om de afaceri pur?
A iniția o astfel de muncă, plină de sens și de satisfacții, furnizând populației sărace mijloace concrete pentru o viață mai bună, poate da vieții fiecăruia dintre noi mai mult sens și bogăție.
Antreprenoriatul social adevărat, pornit dintr-o adevărată responsabilitate socială, este așadar posibil, tangibil, fezabil și poate transforma o problemă socială în activități profitabile pentru comunitățile implicate.
Important e să îți propui să îi înveți pe oamenii ăia să pescuiască, să își confecționeze bărci și undițe, să aibă grijă să își păstreze râurile și marea curate, și nu să le livrezi câte un pește, din când în când, când mai faci rost de fonduri.
În concluzie, vă rog din tot sufletul să nu mai faceți Si-Es-Ar din ăsta ipocrit, care vă ocupă inutil timpul astăzi, încercați să învățați de la Jack Sim sau Mohammad Yunus cum se fac lucrurile cu adevărat importante și valoroase și contribuiți cu inteligența și energia voastră la o schimbare cu adevărat benefică și durabilă, din care cu toții avem de câștigat.
Articol scris pentru revista fwdBV, magazinul de idei despre comunitate, antreprenoriat, economie și identitate al Brașovului.
