Am văzut duminică la TVR o emisiune excelentă despre Simona Halep și aceasta a fost ocazia perfectă de a scrie un articol pe care îl plănuiesc de mult, despre o carte minunată și totodată șocantă, care va răsturna ori anula multe din ideile fixe care ne sălășluiesc tuturor prin cap.
Emisiunea cu pricina am găsit-o iute și pe Youtube, așa că nu am ratat ocazia de a v-o plasa un pic mai jos în articol, iar cartea despre care vreau să vă spun câteva lucruri se numește ”Peak”, este scrisă de fascinantul cercetător Anders Ericsson cu ajutorul lui Robert Pool și e disponibilă în limba română grație Editurii Publica.
Ce trebuie să învățăm din excelentul interviu realizat de TVR cu Simona Halep înainte de turneul de la Beijing, dar și din cartea lui Anders Ericsson? Un lucru simplu, dar pe care ori nu îl conștientizăm, ori îl negăm, ori nu îl tratăm cu importanța cuvenită: succesul vine doar din muncă îndârjită și corect ghidată și nu din talent.
Da, ați auzit bine, de fapt nu prea există dovezi științifice că talentul ar exista, ar putea fi definit și măsurat și ar avea vreo importanță în atingerea expertizei și performanței de top. Tot ceea ce obișnuim să numim talent, geniu, vocație, predestinare, capacitate înnăscută, moștenire genetică și să suspectăm că ar avea o contribuție determinantă în obținerea unor rezultate remarcabile este de fapt o pulbere superficială, un sclipici cu aparență magică de care ne putem lipsi.
Este șocant să le spui azi românilor că Simona Halep a ajuns cea mai bună din lume doar pentru că a muncit îngrozitor de mult, pentru că și-a sacrificat copilăria, adolescența, părți ale corpului, prietenii, relațiile de rudenie și o parte consistentă din averea părinților și pentru că a avut lângă ea oamenii potriviți și pricepuți care să o ajute să crească inteligent și constant, să își învingă complexele, fricile și orgoliul și să rupă barieră după barieră, psihică ori fizică, în drumul spre vârf.
Gândiți-vă bine: la o înălțime de doar 1,68 metri, cu un cap sub orice adversară din Top 20, fără vreun antecedent sportiv relevant în familie, într-un sport de care s-a apucat în joacă, la 6 ani, fata asta a petrecut ultimii 20 de ani, zi de zi, ore îndelungate pe terenul de antrenament în lupta cu sine sau în confruntări cu adversare aproape întotdeauna mai experimentate și cu date fizice considerate superioare.
Vă las să vedeți interviul cu ea și mărturiile celor care gravitează în universul său, pentru a înțelege din ce anume se compune exact rețeta succesului său și pentru a accepta că e vorba doar de muncă îndârjită, infinită și ghidată cu pricepere de oamenii cu care a știut să se înconjoare și că în niciun moment nu a fost vorba de miracol sau magie, de vreo înzestrare fizică sau intelectuală rară, de norocul unui arbore genealogic special sau de un dar primit de la vreo divinitate foarte generoasă.
Simona Halep a fost un copil ca oricare altul, e adevărat că foarte ambițios, pasionat și fericit să practice un sport pe care îl iubește. E adevărat că a avut șansa unei familii care a putut sprijini material ascensiunea cumplit de grea și plină de bariere către ierarhia mondială. Dar, dincolo de toate acestea, care sunt și ele date obiective și deloc magice, nu există decât muncă, sacrificiu, exercițiu metodic, muncă, rutină infernală, suferință și voință, muncă, inteligență și pragmatism, psihologie și mentalitate de campion, muncă și iar muncă, adică doar o serie de atribute și concepte obiective care au fost adăugate, pas cu pas, în strategia victoriei sale.
Vedeți mai întâi emisiunea, ca să vă lămuriți și apoi treceți mai jos, unde o să vă șochez cu câteva exemple din cartea pe care e musai s-o citiți. Teaser: Mozart n-a fost un geniu și nici nu s-a născut cu ureche absolută, era un om absout normal și oricine poate dobândi, prin exercițiu, auzul muzical perfect. Este că v-am făcut curioși?
Bun, acum să trecem la carte: ideea principală e că darul acela rar pe care îl numim geniu sau talent nu există și nu este doar apanajul celor norocoși. Toți ne naștem cu darul potențialei performanțe, dar numai unii avem știința și circumstanțele prielnice pentru a îl pune în valoare. Așa s-a întâmplat și cu Mozart, considerat multă vreme un geniu absolut, născut cu un har unic. De fapt, copilul Amadeus a avut doar parte de un tată obsedat de muzică, de o copilărie în care s-a jucat cu toate instrumentele muzicale ale vremii, de șansa de a putea exersa zi de zi și de a învăța partituri din ce în ce mai dificile și de curiozitatea de a compune lucrări noi, imitându-și tatăl.
Profesorul Anders Ericsson, doctor în psihologie la Florida State University, a petrecut 30 de ani cercetând sute de performeri din diverse domenii pentru a putea demonstra cu tărie și cu exemple concludente acest lucru. A lucrat cu un student cu performanțe școlare medii și l-a transformat în campion mondial la memorarea șirurilor gigantice de numere aleatoare. A discutat cu Ray Allen, de zece ori selecționat în All Star Game și deținător al recordului absolut de coșuri de trei puncte și a aflat că uimitoarele sale reușite sunt doar rezultatul unei munci gigantice și a milioane de aruncări repetate cu înverșunare, într-un efort solitar și greu de cuprins în cuvinte.
Ericsson a descoperit că un profesor japonez a reușit să transforme un grup întreg de 24 de copii aleși la întâmplare în posesori de auz muzical perfect, prin exercițiu metodic vreme de 18 luni, demonstrând astfel că ”talentul” care anterior se regăsea doar la unul din 10.000 de indivizi se poate ”fabrica” pe baza unei metode științifice. A studiat taximetriștii dn Londra și a descoperit că, pentru a trece toate examenele necesare și a obține licența pentru practicarea acestei meserii în cel mai complicat oraș din lume, oamenii ăia exersează aproape diabolic vreme îndelungată și memorează practic mii de clădiri, străzi și adrese, deformându-și efectiv o parte a creierului, unde aglomerează niște date pe care noi ceilalți nu le asimilăm.
Veți regăsi în cartea lui Ericsson multe alte exemple memorabile: cum a învățat Alehin să joace șah în orb, cum a reușit cabotinul Paganini să regizeze faimosul recital în care a dus partitura la final cu vioara rămasă cu o singură coardă sau cum a ”furat” Malcolm Gladwell tocmai de la Ericsson ideea celor 10.000 de ore minim necesare pentru atingerea măiestriei. O să aflați că de fapt cifra de 10.000 de ore e doar o licență a autorului celebrei ”Outliers” (”Excepționalii”, în traducerea de la noi) și că sunt domenii unde performanța de top se obține mult mai repede, așa cum sunt discipline în care exercițiul metodic trebuie să dureze vreme mult mai îndelungată decât numărul rotund ales de Gladwell doar pentru a fi expresiv și ușor de memorat.
Câștigul principal al celui care citește cartea lui Ericsson este că ajunge să înțeleagă ce înseamnă exercițiul metodic și cât de importantă este contribuția experților de care se înconjoară performerul în etapele de crescendo ale traseului său spre vârf. Pas cu pas, încet și cu răbdare, cel aflat în ascensiune își crește capacitatea de efort și de reușită folosind metode și rutine bine determinate, măsurând permanent rezultat după rezultat și acceptând fluctuațiile naturale de parcurs.
Odată epuizate sau ajunse la potențialul maxim, metodele de lucru se schimbă sau sunt îmbunătățite, adăugându-li-se tehnici noi sau fiind complet abandonate în favoarea unor proceduri ineficiente sau inaccesibile până la momentul respectiv. Aici se simte importanța științei și creativității, acum se dezvăluie concret valoarea cercetării și experimentului și se înțelege cu adevărat nevoia de răbdare, determinare și pasiune. E foarte greu de acceptat că trebuie să abandonezi metoda pe care abia reușisei să o asimilezi complet, dar mai ales să îți asumi o nouă etapă nu se știe cât de lungă de bâjbâit în necunoscut, până intuiești și descifrezi complet secretul unei noi tehnici care te poate duce mai departe, mai sus.
Vedem astfel cât sunt de importanți sfătuitorii pricepuți și cât de mult datorează performerii nu doar propriilor eforturi, ci și experților care le asistă creșterea. Înțelegem acum mai bine de ce Simona Halep nu ar fi reușit să ajungă prima în lume fără contribuția lui Cahill, a lui Țiriac, a lui Pavel și a tuturor antrenorilor și mentorilor pe care i-a avut de-a lungul vremii, dar și a psihologilor care cu modestie își păstrează anonimatul, dar care au ajutat-o în această vară să arunce în aer propriile blocaje și să își facă setările mentale fără de care nu ar fi putut perfora blindajul tancului rusesc alimentat cu combustibil aditivat de eprubetele unor chimiști care murdăresc sportul.
***
Dacă e musai să dăm vina pe o calitate aparte a omului de succes, inaccesibilă celorlalți, atunci aceea nu se cheamă talent, geniu, vocație ori ”dar de la Dumnezeu”. E vorba doar despre muncă prestată inteligent și cu metodă. Adică de hărnicie, pasiune și determinare, completate de știință și experiment, niște chestii pe care prea mulți dintre români le interpretează azi ca defecte ale oamenilor prea naivi și prea fraieri pentru ”a se descurca” în jungla imposturii și mediocrității care dictează acum în lumea noastră.
Dumnezeu dă, săracul, dar e prea leneș ca să le și bage tuturor în traistă. Și acum gata, înapoi la muncă. Sau la comentariile atât de inteligente și de lucrate de pe Facebook.
