Domnul cu cârnațul subțire

Distribuie articolul

 

Amicul Gabriel Oană, gaben pour les connaisseurs, organizează pe pagina lui de Facebook un super-concurs de povești haioase legate de obiceiul sfânt și neaoș al grătarelor. Și dă și premii foarte faine, niște super-grătare manufacturate în atelierul personal al lui Gabi, despre a căror calitate pot băga mâna în foc, ca vechi client al onorabilului gaben. Concursul se încheie în 23 sau 24 iuie, așa că grăbiți-vă să vă scrieți narațiunea.

Scriu acest articol ca să îl ajut pe Gabi să aibă cât mai mulți participanți și ca să fabrice cât mai multe exemplare ale grătarului super-tunat, dar și ca să vă împărtășesc povestea cu care m-am înscris și eu acolo la el în concurs. Sper să vă pice bine. Așadar:

 

Cum se construiește reputația unui client novice la o carmangerie din Baia Mare

Era acum câțiva ani, prin luna Aprilie sau Mai (oricum, cald și frumos deja afară, perfect pentru un grătar), într-o miercuri sau joi, înainte de Paști. Cum noi nu prea mâncăm miel, am zis să cumpăr câteva chestii de prăjit la jar mocnit în zilele libere ce urmau, în curtea casei noastre de la țară.

Acțiunea se petrece la carmangeria Dalia din Baia Mare (localnicii cunosc, fără îndoială), un magazin specializat în carne de multiple tipuri de animal mort, pregătită în tot soiul de feluri de către măcelarii reputatei instituții comerciale. Pe vremea aia (ca și azi, cred), magazinul avea o echipă de mămăițe pe post de vânzătoare, toate la vârsta a patra către a cincea, crescute și educate în vremurile gloriosului comerț socialist.

Cele mai multe cu un tonaj respectabil, cu amabilitatea aia ruginită a șefului de tejghea angajat la stat și cu regulamentarul creion la ureche, ca să noteze prețul mărfii pe hârtia lucioasă pe care a aruncat halca de carne. Plus cu infonfundabila și obligatoria voce stridentă, care rostogolește un vocabular rudimentar, deloc bogat sau variat, cu propoziții simple, interjecții răstite și indicații simple repetate obsesiv către clienții intrați nevinovați în malaxorul unor servicii comerciale pe care le resimți ca pe o cafteală zdravănă.

Vorbim de o ”unitate comercială” în ton cu populația urbei, adică perfect captivă dulcei mentalități comuniste, în care nu poate fi vorba despre putredul concept capitalist de ”experiență a consumatorului”, ci există simpla preocupare de a livra ”de la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități”.

Așa încât magazinul arată ca o jumătate de hexagon care înghite mulțimea de cumpărători fără o ordine clară și fără un traseu bine determinat, fiecare din cele trei laturi ale organizării de front reprezentând un departament independent, deservit de o trupă de cucoane strict alocate acelei tejghele. În stânga, cum te uiți din stradă, e vitrina cu carne brută, slănină și ficați, la mijloc vine aia cu mezeluri, preparate din carne și alte nimicuri și pe a treia latură se află aia cu mici, cârnați, pui și alte bazaconii.

Deși este mijlocul săptămânii și ora prânzului, ne aflăm într-un oraș de bugetari, șomeri și asistați social, deci magazinul e plin, mare hărmălaie, înghesuială și luptă cot la cot pentru prioritate în fața vitrinelor. Nu există o ordine clară de servire a clienților, ideea de bază e să te zbați să ajungi în fața vitrinei și să te agiți atât de tare încât privirea plictisită și sătulă a uneia dintre vânzătoare să ți se adreseze, ca să formulezi imediat, rapid și mitraliat, întreaga comandă.

Nu ai timp de gândire sau de ezitări, orice eroare se soldează cu profundul dispreț al cucoanei, care îți va evita figura vreme de alte cinci-șase comenzi. Aici nu e cu mofturi capitaliste și discuții despre rețete culinare, aici ori ți-e foame și știi ce vrei, ori te mai chinui să supraviețuiești ceva vreme printre ghionturile și parfumurile stătute ale băștinașilor, ca să înveți cum merge treaba.

Am noroc că sunt mai înalt și mult mai puțin rotund decât gloata de pensionari și gospodine care formează clientela de bază și ajung destul de repede să atrag privirea uneia din cucoanele de la a treia tejghea, o namilă de 150 de kile și un chip îngropat în niște fălci enorme, încât am avut certitudinea că pe biata femeie se testează pentru conformitate toată marfa care trece de la comerciant la consumatori.

– Da’ spunieț’ dară, domnu’!

– Vreau două tăvi de mici, un pui și vreo două kile de cârnaț proaspăt.

Cântărește rapid micii și puiul și le trântește pe vitrină, după care mă sfredelește cu o privire plină de reproș, de mi-a venit să îmi trag singur două palme și să devin vegetarian pe loc:

– Nu mai am cârnaț aci, trăbă să aduc din spate. Mă duc amu-ni. Din care vreț’, mai gros sau mai subțire?

– Mai subțire, vă rog, îngaim temător, cu remușcările de rigoare că am pus-o pe biata femeie pe drumuri.

Mastodontul începe să se clatine stânga-dreapta, semn că se pregătește de primul pas dintr-o destul de lungă călătorie inițiatică a aprovizionării.

Pleacă gigantul spre camerele din spate și eu, cu nerecunoscătorul și obraznicul meu pragmatism, remarc că la prima tejghea nu e mai nimeni și socotesc că, până se întoarce huiduma cu cârnații, am vreme berechet să iau și niște carne tocată. Iau un start lansat, folosesc o poziționare agresivă tipică unui pivot de handbal, lansez decis o comandă pregătită din timp, cu voce puternică și privire țintită între sprâncenele vânzătoarei. Succes garantat. În câteva minute mi se aleg două bucăți mai arătoase de pulpă de porc, sunt ciopârțite și trecute prin mașinăria de tocat și mi se cer banii corespunzători.

Am scos portofelul și căutam bancnotele potrivite ca să plătesc tocătura, când aud o voce stridentă, de undeva din spatele meu, emițând ceva ce părea strigăt de luptă:

– Domnu’ cu cârnațu’ subțireeeeeee!

Atent fiind la schimbul carne tocată contra bancnote, nu am realizat din primul moment că e vorba de mine și că namila îmi regretă atât de tare absența temporară. Pesemne că nici ea nu m-a zărit din prima, în mulțimea din magazin, așa că n-a ezitat să repete apelul, acum cu volum dublu, de s-a auzit și pe trotuarul de peste bulevard:

– Domnu’ cu cârnațu’ subțireeeeeee!

Impact devastator. Nimeni nu mai făcea sau grăia nimic în magazin, toți și-au abandonat grijile și nevoile și și-au întors capetele spre huiduma cu capacități de megafon, încercând să identifice cauzele atacului de panică a cărui victimă își rotea chipul buhăit cu ochii ieșiți din orbite, căutând criminalul care îndrăznise să o trimită în magazie și apoi să dispară.

– Da, doamnă, aici sunt, vin imediat, am rostit mai mult în barbă, cu vinovăție și cu o voce insuficient de puternică pentru a calma emisiile disperate ale balenei.

– DOMNU’ CU CÂRNAȚU’ SUBȚIREEEEEEE!, s-a auzit de data asta mai puternic și mai paralizant decât alarma de bombardament nuclear.

– DA! Aici sunt, vin acum!, am strigat și eu, ca să opresc deja foarte posibila intervenție a mascaților într-un caz care combină atacul terorist cu violul cu perversiuni.

Huiduma s-a calmat imediat, semn că nu era defel disperată, iar declanșarea sirenei era de fapt o procedură de rutină a companiei în relația cu clienții care nu se pot concentra la lucrurile cu adevărat importante.

În schimb, zecile de mușterii din magazin m-au țintit cu priviri ca de burghiu, m-au cântărit atent cât mi-am plătit marfa și păcatele și mi-au urmărit fiecare pas până la ieșirea (cât mai rapidă, evident) din magazin, exprimând, tăcut dar penetrant, o opinie uniformă care combina disprețul, dezaprobarea și mila profundă pentru handicapul fizic a cărui certitudine nu mai putea fi pusă la îndoială.

Distribuie articolul
Doru Șupeală
Doru Șupeală
Articole: 480

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.