Medicina, între oameni și numere. Medicii, contabili și nu vindecători.

Distribuie articolul

 

Cum arată sistemul de sănătate românesc astăzi, din punctul de vedere al unui cetățean obișnuit? Răspunsul simplu este că acest complex compus din resursă umană, instituții, expertiză, legislație și infrastructură medicală numai sănătate și încredere nu inspiră.

Imaginea de ansamblu ne arată un sistem preocupat mai degrabă de propria bunăstare și izolare, supraviețuire și conservare decât de nevoile reale ale populației, absolut deloc orientat spre prevenție și educare, criminal de puțin focalizat pe vindecarea pacienților și majoritar aplecat spre birocrație, consumul absurd de resurse materiale și corupție în multiple forme, de la plicul obligatoriu din buzunarul medicului la licitațiile aranjate de achiziție a medicamentelor, aparaturii și consumabilelor, în general la prețuri scandalos de umflate și fără a corespunde unei strategii transparente și realiste.

Există însă și un crâmpei de speranță, iar acesta vine de la sectorul privat din acest domeniu, tot mai puternic și mai prezent ca ofertă de servicii și competențe profesionale, de cele mai multe ori preocupat în mod real de construirea și dezvoltarea unor relații bazate pe profesionalism și încredere în raport cu pacienții, dar și cu ceilalți deținători de interese din zonă.

Cu toate semnalele pozitive, putem identifica și în această zonă privată puncte nevralgice periculoase, mai ales atunci când decontările serviciilor prestate către pacienți trebuie să se adapteze unor criterii birocratice mereu anacronice și de multe ori absurde, inventate de către funcționărimea de stat tocmai pentru a conserva niște fluxuri de resurse și interese care nu corespund nici nevoilor reale ale cetățenilor și nici principiilor fundamentale ale medicinei.

 

Procedurile care ucid, în loc să salveze

Acum câteva luni, cineva din familia noastră, o persoană în vârstă, s-a împiedicat în curtea casei noastre de la țară și s-a lovit destul de grav la umăr, suferind o dislocare de claviculă. Cumnatul meu, care era singurul dintre cei tineri care se afla la acel moment acasă, a fost nevoit să se descurce într-o astfel de situație de urgență.

Înainte de orice, s-a îngrijit să verifice starea accidentatului și să priceapă, în mare, ce măsuri urgente trebuie să ia, ce afecțiuni are și cât sunt de grave, după care a sunat un prieten bun care lucrează ca și medic pe echipajele SMURD, să îl sfătuiască în privința ajungerii la spitalul județean, pentru diagnostic și tratament specializat. A aflat cu această ocazie niște lucruri care ne-au lăsat pe toți cu gura căscată.

Fiindcă stăm la 35 de kilometri de capitala de județ, este greu de crezut că un echipaj de salvare, fie el și dotat cu sirenă și semnale luminoase, poate face traseul dus-întors mai repede decât automobilul personal, așa că prima recomandare a amicului de la SMURD a fost să urce bolnavul în mașină și să meargă cât de repede spre capitala județului. În general, echipajele de urgență bine echipate și complete ca și componență și competență sunt puține, sunt alocate în funcție de gravitatea cazului și poate dura și ore până la sosirea ambulanței la un astfel de caz și într-o zonă ca a noastră.

Bun, pui omul în mașină și te duci spre oraș. Acum urmează vestea șocantă: când ajungi în oraș, trebuie să te oprești frumos într-o benzinărie, să dai pacientul jos din mașină și să suni la 112, ca să chemi salvarea. În convorbirea cu operatorul telefonic de la 112, pretinzi că nu cunoști pacientul și că l-ai găsit acolo, suferind. Același lucru trebuie învățat să spună și bolnavul, că era în trecere și a căzut acolo în benzinărie și că nu te cunoaște pe tine, omul amabil care ai sunat după ajutor.

Doar prin acest artificiu sinistru și plasat la granița dintre infracțiune și neglijență criminală ai garanția că, odată ajuns la camera de gardă, pacientul are șanse mari de a fi preluat cu prioritate de puținii medici și asistenți aflați de serviciu, asta fiindcă între echipajele SMURD și cele de la Urgență există un protocol birocratic de predare-primire care menționează și ora sosirii. Astfel că, în cazul agravării situației sau, Doamne-ferește!, în cazul unui deces, ancheta va putea stabili cine este responsabil de întârzierea aplicării tratamentului.

De frica unei astfel de situații, personalul de la urgență prelucrează cu prioritate pacienții aduși de echipajele de salvare și de la SMURD și lasă în plan secund pacienții ajunși acolo pe alte căi, care de cele mai multe ori așteaptă cu orele până li se acordă atenția necesară.

Dacă ajungi astăzi, într-un spital din România, la Urgențe, pe propriile picioare sau adus de rude, cu propriul vehicul, nu există o procedură de înregistrare a orei sosirii, așa că poți muri lejer în sala de așteptare, din punct de vedere birocratic nu ești înregistrat ca și pacient, deci personalul supra-depășit de situație aflat acolo nu poate fi tras la răspundere.

Iată cum, din cauza unor reguli strict administrative și a unor principii funcționărești, medicul de la urgență este obligat să judece birocratic și auto-protector, în loc să evalueze corect situația fiecărui pacient și să intervină salvator exact în ordinea gravității situației fiecărui om ajuns acolo pentru a primi îngrijire. Întâi își protejează propriul statut, apoi, dacă mai pot și au vreme și chef, salvează viața celui aflat în nevoie. Trist, dur, criminal, dar adevărat.

Realitatea este că resursele alocate pentru sistemul de urgență sunt mult subdimensionate față de nevoile reale, dar și că în continuare sistemul este aglomerat abuziv de cetățeni iresponsabili (exemplele uzuale sunt bețivii culeși de pe șosea, alcoolicii care sar calul la petreceri în mod regulat și imbecilii care confundă sărbătoarea religioasă cu abuzul de alimente). În orice caz, în ciuda măsurilor firave luate pentru reducerea cazurilor de urgență autoprovocate din inconștiență sau lipsă de discernământ, subdimensionarea resurselor medicale alocate în camerele de urgență este reală și nu trece săptămână să nu vedem la știri sau pe internet cazuri disperate ale unor pacienți care urlă, se automutilează sau se dedau la alte gesturi disperate pentru a căpăta atenția de care au nevoie în situațiile respective.

 

Un sistem gândit de politruci și contabili, nu de medici

Din cauzele unui sistem imbecilizat și a unor legi absolut cretine, aceasta este, azi, principala preocupare a personalului medical din sistemul de sănătate românesc: să se ferească de necazuri, de belele administrative, de cazurile cu evoluție riscantă sau cu final dramatic, de teama unor consecințe procedurale penalizatoare. Și nicidecum să acorde atenție cazurilor grave, urgente, dificile, să se lupte cu nădejde și încăpățânare pentru a salva viețile aflate în cumpănă.

Așa că medicii și asistenții au învățat, în virtutea inerției funcționărești (citește ”inepție”) care guvernează astăzi sistemul de sănătate, că mai bine ocolesc situațiile delicate și ies bine în statistica generală, decât să își mobilizeze toate resursele pentru a acorda ajutor celor aflați realmente în suferință.

Realitatea este că această nenorocire numită azi sistem de sănătate nu s-a născut pe meleagurile noastre, ci am împrumutat acest concept idiot și iresponsabil de la mult prea înțepenita și inadaptata Uniune Europeană, guvernată de funcționari reci și deloc maleabili și pusă în mișcare de rotițele influenței unor grupuri cu interese gigantice în planul politicii și afacerilor.

Noi, ca și țară, am copiat și înghițit fără să prelucrăm logic toate detaliile absurde ale aestei viziuni strict contabile, robotice, impersonale și inumane, care privește oamenii doar ca pe niște cifre și îi condamnă la moarte, la infirmitate definitivă sau la suferință fizică prelungită strict pe baza unor bife care trebuie aplicate pe niște documente sau fișe gândite într-un birou de către un individ fără vreo legătură cu meseria de medic.

Deasupra acestui sistem de reguli de gheață și lipsite de suflet, noi am reușit să mai altoim doar interesele mafiilor locale din industria medicamentelor și din sectorul licitațiilor trucate pentru consumabile și pentru renovarea și dotarea clădirilor. Niciun fel de grijă pentru pacient, niciun fel de înțelegere și responsabilitate față de practicanții meseriei de tămăduitor și salvator de vieți.

Am transformat personalul medical în funcționărime, iar acest lucru s-a întâmplat nu doar în sistemul sanitar, ci și în învățământ. Toată lumea se îngroapă în hârtii, inclusiv pacienții care pierd bătălia cu necazul, pe care sistemul îi neglijează și îi ucide, prin condiționarea intervenției medicale de îndeplinirea unor criterii birocratice.

Costul per pacient, optimizarea strict statistică a prețurilor medicamentelor, eternele crize de substanțe active provocate de artificii funcționărești, norma de cetățeni înscriși pe lista medicului de familie, durata standard a consultației stabilită de un birocrat cu mânecuțe, toate aceste elemente sugerează aparent niște standarde profesionale și de calitate, dar în realitate nu fac decât să depersonalizeze și să dezumanizeze actul medical, să impună legea mediilor, cifrelor și a statisticii, în locul jurământului lui Hipocrat, al instinctului uman al medicului salvator de vieți și al responsabilității față de semeni, pe care personalul medical ar trebui să le pună pe primul plan, înaintea oricărei intervenții a absurdului normativ.

 

Credibilitate nulă, empatie la aceeași cotă critică

Atunci când are de a face cu sistemul medical, românul de rând își face o cruce mare, zice o rugăciune și nădăjduiește să scape cu viață, deși poate are de înfruntat doar o banală răceală, o simplă operație de amigdale sau o nenorocită de apendicită.

Nu te omoară neapărat incompetența unui medic prost pregătit sau eroarea cauzată de oboseală, stres sau lipsa resurselor și dotărilor necesare. Uneori, îți vin de hac bacteriile care colcăie prin spital fiindcă dezinfectarea se face cu apă chioară, alteori te doboară medicamentul impropriu, care ți se dă doar fiindcă cel potrivit nu mai este pe nu știu ce listă și nu poate fi procurat, iar în alte situații pacientul pierde bătălia cu boala din cauza faptului că, pe lângă sprijinul strict tehnic venit din partea personalului medical, nu primește și sprijinul moral de care este atât de multă nevoie.

Nu doar vorbele din străbuni, ci și realitatea atât de bine ilustrată de scrierile și tratatele medicale și de unele producții cinematografice inspirate din realitate ne arată fără putință de tăgadă că atitudinea deschisă și tonică a medicului, comunicarea pozitivă și încurajatoare a acestuia, încrederea pe care acesta reușește să o insufle pacientului, în special în cazurile mai grave, reprezintă o componentă esențială, obligatorie și salvatoare a tratamentului medical. Nu doar substanțele din pilule și perfuzii și bisturiul participă la vindecare, ci și procesul de comunicare inteligent, pragmatic și responsabil derulat între medic și pacient are rolul său strategic în tratament.

Omul de pe patul de spital trebuie să știe exact în ce situație se află, care este programul pe care trebuie să îl urmeze și să capete încredere că, parcurgând acest proces personalizat și adaptat situației sale, se va face bine. Ori, de cele mai multe ori, gândirea birocratică a sistemului de asistență medicală tocmai acest lucru îl distruge: timpul alocat dialogului dintre medic și pacient a dispărut sau a devenit irelevant, nefiind considerat act medical decontabil de către funcționărimea care ne transformă viețile în numere și hârtii.

 

Prea puțină prevenție, prea multă intervenție

Așa cum arată el astăzi, sistemul de sănătate național este unul absolut depășit de situație, fiindcă este unul reactiv și nu unul activ. Adică el se ocupă doar să trateze efectele și nu cauzele, se interesează de cazurile de boală, fără a se preocupa, sistematic, inteligent și eficient, de prevenție și de reducerea reală a cauzelor îmbolnăvirilor. Astfel construit, evident că sistemul este mai costisitor din punct de vedere financiar și mai păgubos, dacă ne referim la șansele de vindecare și la speranța de viață a cetățenilor.

Un rol esențial al medicinei, în lumea modernă, este reprezentat de educația publicului, de prevenție, de înlăturarea organizată a cauzelor generale care duc la îmbolnăvirea unor mase mari de persoane. Face sistemul nostru de sănate astăzi ceva în acest sens? Poate că există, undeva în niște birouri, niște rapoarte birocratice fabricate pentru a dovedi că există astfel de preocupări.

Din păcate, realitatea și statisticile oficiale arată că, spre deosebire de țările europene cu mai multă vechime în democrație, libertate și civilizație și mai preocupate de bunăstarea cetățenilor lor, România are încă, uzual și consistent, numeroase boli și cazuri care în occident sunt eradicate sau au incidențe strict accidentale.

Un alt lucru important în acest context este alimentația, iar statul român se dovedește extrem de puțin preocupat de siguranța alimentară și de eliminarea pericolelor evidente reprezentate de alimentele procesate, în care sunt înghesuite mai multe substanțe chimice decât ingrediente naturale.

Este de domeniul evidenței că mare parte din bolile contemporane își au originea în produsele alimentare fabricate în condiții dubioase și cu compoziții de laborator, care sunt lăsate să domine piața pe criteriul prețului mic, deși în realitate, ca și societate în ansamblu, dar și ca și indivizi, ele ne costă enorm, prin prisma consecințelor pe termen mediu și lung pe care le incumbă.

 

Medicină pentru oameni, nu pentru statistici și profit

Una peste alta, știm cu toții că, spre deosebire de țările sănătoase la cap, la noi norocul este o componentă importantă a vindecării în caz de boală, iar asta se întâmplă fiindcă acest sistem sanitar național și-a pierdut total busola, a uitat de ce există și care îi este misiunea primordială.

Până când nu ne vom aminti că omul și viața sa sănătoasă sunt singurele principii fundamentale și priorități reale ale sistemului medical, nu vom reuși să reparăm nimic și nici nu vom avea motive de a căpăta încredere atunci când pășim într-un spital sau cabinet medical.

Tare mult mi-aș dori să aflu, tot mai des, de la prietenii și cunoscuții mei, că au găsit încredere, umanitate și responsabilitate reală în personalul medical cu care au intrat în contact în momente dificile. Din păcate, lucrul acesta se petrece tot mai rar, inclusiv în spațiul privat al sistemului de sănătate românesc, care și el are tedința de a privi lucrurile mai degrabă funcționărește și nu empatic.

În ziua când vom înțelege că sistemul medical este făcut exclusiv ca să ajute și să salveze oamenii și să le garanteze o viață mai bună, mai lungă și mai sănătoasă, vom reveni la normalitate. Până atunci, vom bântui în bezna birocrației și a fugii de responsabilitate, în care mereu doar mortul este de vină.

Fiindcă de câte ori vine vorba de medicină se face referire la Jurământul lui Hipocrat, m-am gândit că ar fi util și frumos să îl așez la finalul acestui articol, în două scopuri: să le amintesc medicilor care sunt legile cărora au jurat să li se supună și să afle și cititorii fără formare profesională medicală care sunt principiile de la care pornește cariera oamenilor în halat alb.

Chiar dacă acest jurământ vine din antichitate și nu avea cum să anticipeze realitatea contemporană, ideile sale, în special cele pe care le-am subliniat cu litere îngroșate, sunt mai mult decât lămuritoare.

 

„Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.

Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.

Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.

Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.

Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.

Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.

În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.

Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.

Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

 

 

Articol scris pentru revista de business fwdBV

Distribuie articolul
Doru Șupeală
Doru Șupeală
Articole: 503

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *