Ce fac AZI, chiar ACUM, liderii adevărați?
Săptămâna trecută, la Cluj buletinul meteorologic a oscilat între sfârșit de noiembrie, poetica lacustră bacoviană și un sâcâitor presentiment reumatic. Doar câteva grade noaptea, mult sub 20 Celsius ziua. În ciuda vremii, femeile venite din sudul țării ca să vândă pepenii de pe propriile tarlale au rămas la datorie, de la 7 dimineața până târziu aproape de miezul nopții, în fața maldărului cu lubenițe, așteptându-și mușteriii.
Mai bine de trei luni dintr-un an, femeile astea locuiesc într-un cort, în curtea unui localnic, lângă grămada lor de pepeni. Plătesc chirie pentru petecul de curte privată pe care s-au așezat, pe strada cea mai circulată din cartier. De ani de zile fac treaba asta, pleacă de acasă și de lângă familie pentru a-și vinde rodul muncii și a aduna bani pentru cele necesare casei și pentru a înființa următoarea recoltă.
Bărbații le vizitează la o săptămână sau două, când le aduc o nouă cantitate de marfă, cu duba familiei sau cu un camion de închiriat. Uneori, unul dintre copii, în general fata mai mare a familiei, rămâne alături de ele pentru o săptămână sau două. Sau pentru toată vara. Așa deprind meseria asta, pe care probabil o vor practica și ele, când vor avea familia și tarlaua lor.
Pare ușor, să stai la marginea drumului, pe un scaun, să cântărești din când în când câte un pepene, să schimbi două vorbe și un zâmbet cu clientul, ca să revină și să te mai târguiești, din când în când, cu ăia mai zgârciți sau cu pensionarii cu expertiză în negocieri în piață (aia cu tarabe, nu cea macro).
Fă treaba asta, zi de zi, vreme de trei luni, de la 7 dimineața până la miezul nopții, știind că ai la dispoziție doar câteva minute, atunci când mergi la baie sau când te pui să mănânci ceva. Iar înainte de vară, stai una sau două luni pe câmp, ca să plantezi ce-o să culegi mai apoi. Și, după ce termini lunga deplasare de vânzări, să nu îți închipui că mergi acasă și stai cu burta la soarele tomnatic. Nu, în general oamenii ăștia își continuă sezonul agricol pentru patru sau cinci luni în Spania și în alte țări calde, fiindcă banii din lebeniță nu ajung să treci anul. (Scurtă pauză lingvistică: lebeniță zic ardelenii, oltenii spun lubeniță. În Ardeal, bostan spunem la dovleacul ăla porcesc, cu semințe, oltenii spun bostan la tarlaua cu pepeni).
Așa că, dacă ai de ales între pepenii de hypermarket, care de multe ori sunt românești doar în afișe și cei de la margine de drum, vânduți de oltence glumețe și deloc fierbinți, alege să dai banii celor care binemerită ăia 50 de bani în plus pe kilogram. Când le pui bancnota în palma aia muncită, s-ar putea să ai sentimentul că ai făcut un lucru foarte bun.
Citește și dă mai departe
