În seara zilei de 16 noiembrie 2014, la ora 21.00, pagina de Facebook a lui Klaus Iohannis avea puțin peste 700.000 de fani înregistrați. Până dimineață, numărul laicărșilor ajunsese la peste un milion. Peste 300.000 de români și-au dat seama brusc, după ce au văzut rezultatele alegerilor, că îl admiră și îl îndrăgesc pe sasul din Sibiu. Am numit atunci acest fenomen „România laicului bine pre-făcut”. Tendința continuă mai lent și acum firesc, azi pagina președintelui are aproape 1,4 milioane de fani.
Ceea ce este interesant de remarcat este modul în care a reușit să migreze în online și să se concretizeze în click-uri tradiționala slugărnicie românească, eternul și libidinosul „Da, Șefu, cum să nu, Șefu, aveți dreptate Șefu!”, yesmania generalizată care domină structurile sociale și care în cazul paginii lui Klaus Iohannis prezintă forme patologice de o evidență sublimă. Avem și noi talibanii noștri, extremiștii plecăciunii și ai aplauzelor, jihadiștii pupincurismului.
Imediat ce serviciul de PR al președintelui postează ceva, oricât de nesemnificativ, o liotă constantă de câteva mii de lingăi online (presupun că în mare parte aceleași persoane) se înghesuie să dea like, să comenteze (deși la unele postări comentariile nu au pur și simplu rost) și să distribuie pe propriile profile sau pagini vorbele de o excepțională valoare teoretică și practică ale mărețului conducător, care de cele mai multe ori sunt expresia diplomatică a unor truisme și nu spun nimic spectaculos sau ieșit din comun. Cam așa arată acest fenomen:
Da, cele mai multe reacții de aprobare a activității online a președintelui țării le obțin postările în care sunt conținute urări de zile onomastice. Hai, că în astfel de cazuri ai putea înțelege de ce apar așa de multe Like-uri, fiind vorba de nume foarte răspândite, ca Ștefan, Ioan sau Vasile. Dar la ce sunt bune Share-urile? De ce ai vrea să îți anunți prietenii virtuali că președintele i-o zis urări de bine lui Văsălică sau lui Fane? Să zicem că aceste reacții pot fi puse pe seama efuziunii și a unei incomensurabile senzații de sete care îi apucă pe mulți dintre concetățeni încă din diminețile zilelor marcate cu roșu în calendarul ortodox.
Dar cum putem explica atunci ce s-a întâmplat pe Facebook în România în seara zilei cu atacul de la Charlie Hebdo? Președintele Klaus Iohannis a reacționat online destul de târziu și a intrat abia la ora 17.50 în trendul firav pe la noi al schimbării pozei de profil cu mesajul JeSuisCharlie. Dar a generat imediat o avalanșă de gesturi similare, în următoarele minute după actualizarea pozei sale oficiale au apărut iute mii de francofoni admiratori ai graficii umoristice și apărători declarați ai libertății de expresie.
Am observat acest val instantaneu de schimbări pe o sumedenie de profile, în cazuri dintre cele mai diverse: de la politruci și trepăduși locali la care slugărnicia și saltul în barca învingătorilor sunt singurele abilități personale, trecând pe la amețiții lași care își pârăsc colegii care fac bancuri pe seama șefilor și ajungând până la oameni ceva mai tineri și mai educați, care întâi au dat buzna să își schimbe poza de profil, dar ulterior au distribuit foarte afectați și sfătoși opiniile legate de limitele libertății de expresie și de excesele comise de caricaturiști, formulate de Cristian Tudor Popescu sau de unii dintre fundamentaliști propagandiști ai Bisericii Ortodoxe Române.
Fenomenul alinierii automate, necondiționate și evidențiate public cu multă afectare, slugărnicia în cea mai mizerabilă formă de exprimare a ei, are iată și o expresie online, chiar foarte bine măsurabilă. Unde se va ajunge? Îmi permit să sugerez o etapă posibilă, în imaginea trucată de mai jos: