Știi ce lipsește din anunțul tău de angajare?
Într-una din primele seri ale lunii Mai din acest an, am avut bucuria de a asista la Cluj la o prezentare publică a profesorului Pier Luigi Sacco, cadru didactic de top la Universitățile Harvard și Milano și cercetător respectat la nivel mondial, specializat în economia culturii. Pe lângă pozițiile științifice și academice de înalt nivel, profesorul Sacco este deosebit de implicat și în viața întregii comunități a cetățenilor europeni, fiind consilier special al comisarului european pentru Cultură și Educație și având un impact semnificativ în majoritatea deciziilor și politicilor publice europene referitoare la aceste două domenii extrem de importante.
Între multele lucruri extraordinar de interesante pe care le-am aflat cu această ocazie, unul are extraordinar de multă relevanță pentru tema acestei ediții a revistei fwdBV: cercetările științifice derulate de colectivele din care profesorul Sacco face parte au demonstrat, între altele, că speranța de viață a cetățenilor europeni crește chiar și cu zece ani, în cazul celor care manifestă participare culturală de cel puțin zece ori pe an. Concret, participarea consecventă (lunar, să zicem) în calitate de component al publicului la spectacole de teatru, operă, balet, alte forme de divertisment artistic, vizitarea muzeelor și expozițiilor, prezența la conferințe, simpozioane și forumuri intelectuale are un efect direct în limitarea producției hormonului glucocorticoid, deci și a stresului, în creșterea bunăstării psihologice și, implicit, la creșterea calității și duratei vieții individului.
Într-unul dintre experimentele derulate, cercetătorii au măsurat nivelul de cortizol din salivă al vizitatorilor unei catedrale, înainte și după parcurgerea traseului de vizitare, care presupunea inclusiv o etapă de efort de urcare în cupola bisericii, cu asistența unor tehnici specifice alpinismului (deci, efort fizic care a însoțit efortul intelectual). În absolut toate cazurile măsurate, markerul de stres și consum psihic care este cortizolul a înregistrat scăderi consistente, în urma experienței culturale respective. Există multe alte experimente și etape de cercetare în munca profesorului Sacco, care dovedesc fără putință de tăgadă că participarea la acte de cultură nu doar contribuie la bunăstarea psihică a subiecților, ci are un rol determinant în tratarea unor afecțiuni de natură medicală și la vindecarea mai rapidă a unor boli cronice.
Mai mult decât atât, pe lângă bunăstarea indivizilor direct implicați, actul de cultură consumat frecvent este un contributor direct și la bunăstarea întregii comunități. Cum adică? Simplu: îmbunătățirea stării psihice a pacienților are ca efect direct reducerea perioadelor de tratament medical și spitalizare și, în consecință, costuri reduse pentru serviciile medicale publice. Iată că există, demonstrat științific acum, efectul multiplicator al beneficiilor aduse de investițiile administrative în serviciile culturale comunitare. Nu doar că obținem o societate mai civilizată, mai actualizată cultural, mai bogată spiritual, ci ne bucurăm de cetățeni mai sănătoși, în paralel cu reducerea semnificativă a costurilor directe referitoare la serviciile medicale publice.
Calitatea vieții rezultă din măsurători complexe și precise
Am făcut această introducere pentru a ne ajuta să înțelegem că, atunci când discutăm de calitatea vieții, există o sumedenie de factori care o influențează direct și indirect, așa cum există și o mulțime de parametri care, măsurați, evaluați și interpretați de către experți, duc la stabilirea unui scor care determină, pentru fiecare metropolă, regiune sau țară, poziția pe care o va ocupa în clasamentele despre care tot auzim că prezintă ”cel mai bun oraș în care să locuiești” sau ”cele mai atractive țări în care să te muți”.
Indiscutabil, participarea la acte de cultură se dovedește a fi, conform profesorului Sacco, unul dintre multele elemente care generează sentimentul de bunăstare declarat de cetățeni atunci când se operează sondaje socioliogice, dar în același timp are un impact direct în statisticile referitoare la calitatea, eficiența și durata serviciilor medicale prestate în spitale și clinici. La aceste elemente de analiză se adaugă însă o sumedenie de alți factori, care au în vedere și agregă în cifre statistice și scoruri cumulate aproape toate elementele fundamentale și cotidiene ale vieții indiviziilor, familiilor și comunităților.
Nu doar parametrii luați în considerare sunt multipli, ci și sursele și organismele care efectuează astfel de analize sunt diverse, iar de multe ori rezultatele prezentate nu sunt perfect identice și țin de stilul, metoda și semantica utilizată în interpretarea cifrelor brute preluate din statisticile oficiale și cercetările sociologice aplicate. Între clasamentele care includ și România și care sunt demne de atenție și încredere cele mai cunoscute sunt cele realizate de Eurostat, OECD (Organizația Europeană de Cooperare și Dezvoltare Economică), de companii de cercetare renumite precum Mercer, Gallup sau Young&Rubicam, de diverse organizații precum Wharton School sau de unele comitete ale Națiunilor Unite.
În general, criteriile care compun punctajul final în clasamentele referitoare la calitatea vieții includ valoarea Produsului Intern Brut per capita (adică puterea economiei naționale și valoarea de piață a producției acesteia), condițiile materiale ale locuirii (calitatea, suprafața, dotările, accesibilitatea, facilitățile, prețul și disponibilitatea locuințelor), gradul de sănătate al cetățenilor și calitatea serviciilor medicale (exprimate prin impactul anumitor boli și simptome și accesul la medicație și tratament), nivelul veniturilor și puterea de cumpărare, gradul de asigurare a resurselor materiale minim necesare și confortului economic al indivizilor, calitatea, performanța și actualitatea serviciilor educaționale publice și private pe toate nivelurile (inclusiv capacitatea sistemului de învățământ de a pregăti cetățenii pentru activitatea profesională cerută de piața muncii), disponibilitatea, complexitatea și gradul de remunerare a locurilor de muncă, intensitatea și libertatea inițiativelor, actiităților și interacțiunilor civice comunitare, echilibrul balanței muncă – timp liber,
Să adăugăm la acestea ansamblul general al serviciilor de interes public, posibilitățile de petrecere a timpului liber (beneficiile și resursele disponibile ce țin de consumul cultural, divertisment, vacanță, relaxare și călătorii), siguranța fizică și economică, securitatea personală și potențialul de pericol infracțional, democrația, respectarea drepturilor omului, funcționarea corectă a instituțiilor, eficiența și performanța guvernării și administrației, sănătatea mediului natural și asigurarea condițiilor propice conviețuirii în mediul urban, nivelul de disponibilitate și eficiență al serviciilor și căilor de transport, gradul de satisfacție față de calitatea vieții exprimat de cetățeni în studii sociologice, precum și multe alte elemente ce țin direct de experiența de locuire sau vizitare a spațiului geografic analizat.
De ce ”propășire” și nu o viață de calitate?
Cel mai important rol și cele mai multe responsabilități în asigurarea calității vieții cetățenilor îl au autoritățile publice, guvernele și ministerele, instituțiile și agențiile de stat, administrațiile regionale și locale, așa cum scrie de multe ori chiar și în unele Constituții. Din păcate, în România, acest lucru nu este suficient conștientizat, nici de către factorii de putere, nici de către cetățenii care au un singur mijloc de presiune, penalizare și control: votul exprimat la alegeri și referendum.
Atunci când sunt întrebați despre rolul, responsabilitățile și sensul lor, foarte mulți dintre politicienii care ocupă poziții de putere în stat și funcționarii care asigură managementul și execuția funcției publice menționează doar gestionarea puterii și administrarea resurselor, uitând să exprime elementul esențial: obiectivul muncii lor. De ce se află ei în funcție? Care le este obiectul și sensul muncii? Care este scopul pentru care ar trebui să se trezească devreme dimineața, să se prezinte la birou și să gândească și să aplice strategii și activități? În afară de vămuirea banului public și propria prosperitate, cei mai mulți nu se ocupă decât de savurarea puterii de multe ori discreționare de care se bucură.
Dacă le amintești că se află acolo ca să servească, nu ca să fie serviți și că singurul lor scop ar trebui să fie asigurarea unei vieți de calitate a oamenilor care le plătesc salariile, prin impozite și taxe, cei mai mulți îți zâmbesc în batjocură. Și nu doar pentru că sunt, prea mulți dintre ei, niște ghiolbani analfabeți pescuiți din fundăturile Teleormanului de borfașul mustăcios, ci și fiindcă acest concept reprezintă pentru ei o noutate și un mister. Niciodată în foarte subțirea lor viață școlară aceste specimene nefuncționale intelectual nu au studiat concepte, metode și mijloace legate de asigurarea bunăstării cetățenilor. Dacă îi întrebi ce este bunăstarea, îți vor spune într-o clipită că e vorba fără îndoială de căsoaie de neam prost, șampanii și whiskyane, mașini luxoase, amante focoase și progenituri puturoase.
Poate că există și o explicație pentru această situație, dincolo de nesimțirea, impostura, corupția și ticăloșiile din viața publică și de indolența, lipsa de educație civică elementară și conștiința superfluă a multor dintre locuitorii din această țară. Sigur că forțez un pic nota umoristică acum, dar am putea să ne gândim că, atunci când își preiau funcțiile și rostesc și semnează angajamentul față de țară, politicienii și funcționarii noștri nu înțeleg de fapt ce spun, ce se așteaptă de la ei și ce au de făcut concret. Haideți să citim cu atenție jurământul pe care îl citesc și semnează oamenii puterii publice, așa cum este acesta scris în Constituție:
“Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Am subliniat intenționat formula din prima frază fiindcă am sentimentul că prea puțini cetățeni ai României înțeleg termenul ”propășire” și pot să își traducă sensul formulei respective, în integritatea ei.
Cum adică să ne propășească spiritual și material alde Dragnea, Tăriceanu, Iohannis sau ăia din UDMR?
Ce înseamnă în mod real, simplu și clar, acest lucru? Ce trebuie ei să facă, în mod concret, cu ce ne sunt ei datori? Da, ați ghicit, naiba știe, nimeni nu prea înțelege sensul cuvântului și nu pătrunde duritatea și greutatea conceptului exprimat de acest atât de neinspirat substantiv pus acolo de Antonie Iorgovan, cu zâmbitoarea binecuvântare alunecoasă a tovarășului Ion Iliescu.
De ce naiba vorbesc ăștia de propășire e doar prima chestie care devine enervantă. A doua este aceea a destinatarului colectiv: poporul român. Adică o adunătură nedefinită, lipsită de personalitate și identitate. Altfel ar suna dacă acolo ”poporul” ar fi înlocuit de mult mai precisa și expresiva formulă ”tuturor cetățenilor României”. Parcă am începe să zărim niște profiluri umane, niște figuri clare, verticale, niște identități mai clar definite, nu?
Și mai e ceva găunos, în aceeași frază: ”să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea”.
Folosirea verbului a dărui este o capcană logică de o perversitate tipic comunistă, așa cum doar tovarășul Iliescu și gașca de securiști care i-a asigurat transferul de putere de la prea naivul Ceaușescu a putut să dovedească, în întreaga sa activitate publică. Adică oamenii ăia care ajung la putere nu merg acolo ca să muncească, să slujească țara și comunitatea umană a acesteia, să servească în mod concret celor care i-au votat și le acordă puterea și încrederea, temporar. Nu, stimați tovarăși. Acești indivizi vin la putere ca să ne facă nouă un hatâr, să fie incredibil de generoși, așa, în mod gratuit și să ne dăruiască energia și competențele lor. Ni le dăruiesc, auzi la ei.
Poate că sunt eu chițibușar, dar cred cu tărie că, dacă la depunerea jurământului politicienii și funcționarii ar conștientiza, încă din prima frază, că sunt acolo în calitate de servitori, nu de stăpâni, altfel s-ar așeza lucrurile, măcar în mentalul colectiv. Românul de rând este obișnuit de secole să fie stăpânit, cârmuit, posedat, condus, băgat în seamă din când în când doar din mila și generozitatea tătucilor care confiscă statul.
Lucrurile nu vor merge cum trebuie pe aici pe la noi, până când nu vom înțelege, cei mai mulți dintre noi, că de fapt noi suntem stăpânii, iar domnii care primesc frâiele statului sunt doar angajații noștri, care ne servesc interesele și trebuie să muncească pentru bunăstarea noastră și trebuie dați la o parte imediat dacă încep să calce strâmb și să își bage degețelele infracționale în borcănașele cu miere.
”Jur să slujesc cetățenii României cu toată priceperea, energia și buna mea credință. Jur să muncesc cinstit, consecvent și demn pentru creșterea calității vieții tuturor cetățenilor acestei țări.”
Așa ar trebui să sune prima frază din acel jurământ înscris în Constituție. Ar trebui să ne ocupăm cu toții ca aceste lucruri să fie fixate cât mai repede în viața publică și în mentalul colectiv și să nu ne mai pierdem timpul și energia alergând după ținte false și dezbătând false subiecte, precum cel care își propune să stabilească din cine este voie să fie formată o familie. De parcă familiile se formează după litera legii, nu din simplă dragoste și dintr-un vis frumos comun.
Sinuciderea asistată reprezintă viață de calitate?
Să încheiem expozeul despre calitatea vieții într-o altă paradigmă, originală și întrucâtva paradoxală. Mai precis, descoperind că acest concept de ”calitate a vieții” poate include, mai nou, și componenta de ”calitate a încheierii vieții”. Pe 10 Mai anul acesta, la Basel în Elveția, omul de știință australian David Goodall a încetat voluntar din viață, în urma unei injecții letale care i-a fost administrată la cerere. Avea 104 ani, era perfect conștient și coerent în permanență, nu suferea de vreo boală terminală, însă avea nevoie de un scaun cu rotile pentru a se deplasa și de asistența aproape permanentă a rudelor, fiindcă devenise suficient de neîndemânatic.
Pur și simplu Goodall a considerat că a trăit destul, că viața sa din ultimii ani a suferit o continuă depreciere și că eutanasia este soluția perfectă pentru el în acel moment. Fost profesor universitar la Melbourne, biolog și ecologist reputat, bătrânul nu a putut face acest lucru în Australia, unde a ratat recent o tentativă de sinucidere și unde legea interzice eutanasia, care este permisă doar într-o singură regiune și doar pentru pacienții în fază terminală. Și a ales Elveția, țara aflată (ironic, nu?) de foarte mulți ani pe primul loc sau măcar în primele trei poziții în topul mondial al calității vieții, un loc unde serviciile dedicate bunăstării au ajuns la un nivel atât de înalt, încât includ acum și sinuciderea asistată.
Orice efort, oricât de absurd și controversat, pare că merită făcut, așadar, în scopul fericirii indivizilor. Important este ca omul să simtă că are o viață fericită și că trăiește deplin și cu sens fiecare clipă, inclusiv ultima. Moartea asistată chimic și medical ajunge să facă astfel parte din beneficiile pe care societatea modernă le livrează, în ceea ce se numește construirea unui standard înalt de calitate a vieții.
E o lungă discuție care se poate face pe acest subiect, incluzând aspecte de moralitate, religie și credință, filosofie, economie, medicină, sociologie și multe alte științe și arte ale omenirii, dar nu e momentul să o declanșăm acum. Să ne mulțumim doar să constatăm că, în privința standardelor privitoare la calitatea vieții, suntem încă departe de țările care performează cu adevărat. Acest decalaj este în mare parte un dezavantaj, dar iată că există anumite conotații și contexte în care decalajul poate fi interpretat și ca un element diferențiator mai puțin deprimant și poate ceva mai confortabil, din punct de vedere psihic.
Articol scris pentru ediția Mai 2018 a revistei de afaceri Forward Brașov.
Citește și dă mai departe
