Diferența dintre dor și poftă

Mi-au ajuns sub ochi întâmplător zilele trecute câteva elemente de identitate vizuală ale unei noi familii de produse alimentare de larg consum, care se străduiesc să intre pe o piață destul de aglomerată și greu de penetrat, dominată financiar, contractual și logistic de marii jucători multinaționali. Linia de produse include patru feluri de covrigi, semințe de dovleac și de floarea soarelui și salam de biscuiți și ambalajele și dozajele acestora arată că piața țintită este aceea a consumatorilor de fast-snacks, având ca puncte de distribuție esențiale magazinele mici de proximitate, benzinăriile și chioșcurile stradale și școlare.

Produsele se numesc DOR (De Origine Românească) și au o grafică elegantă, simplă și prietenoasă, care dorește să comunice identitatea și apartenența locală și înglobarea în produse a unor ingrediente și rețete care aparțin de tradițiile culinare autohtone. Am vizitat pagina web și prezentarea de pe Facebook, dar nu am reușit să aflu mare lucru despre aceste produse și despre fabricantul lor, care este un SRL de apartament cu un nume în total dezacord cu conceptul produselor.

În afara ingredientelor, listate transparent în cazul fiecărui produs (inclusiv cu E-urile antioxidante 320 și 321), nu reușim să aflăm nici termenul de garanție standard al covrigilor (care cu cât este mai mic cu atât indică, teoretic, utilizarea mai puținor conservanți) și nici un alt detaliu legat de localitatea unde se produc mărfurile, proveniența ingredientelor, calificarea personalului sau originea rețetelor, adică lucruri care ar putea da detalii certe despre pretinsa proveniență românească a produselor. Grafica ambalajelor, plină de decorațiuni din lemn sculptat cu motive populare, imaginile idilice de fundal de pe site, cu văcuțe, căpițe, troițe și biserici din lemn și pășuni feerice și ilustrațiile de pe pungi care indică instrumente tradițional-rudimentare de manipulare a ingredientelor nu mai sunt suficiente, în 2014, ca să convingi un consumator asupra unei identități teoretice și a bunelor tale intenții.

Pe site există o pagină numită “Poveste”, unde ni se vorbește despre nostalgie și farmecul originilor noastre rurale, despre dorul de casa bunicilor, bufetul din sat (ha-ha!), colinde, costume populare și bunătățile din oala de lut a strămoșilor. Povești, basme, bullshit, o varză ieftină de propagandă găunoasă și superficială. Bănuiesc că avem de a face cu un client autohton cu ceva bani, care a investit în capacități de producție și și-a pus viitorul comercial în mâna unei agenții de publicitate care i-a îndrugat sloganuri fonfăite și prețioase despre piață, consumatori, segmentare, target, identitate și distribuție și i-a livrat rețeta clasică de kitch sclipicios care pune semnul egal între restaurantul tradițional și cârciuma de pe plajă cu pereți din lemn și chelneri în șlapi și care o consideră pe Maria Cârneci drept reprezentant al folclorului autentic.

Cui vor acești domni să vândă această poveste de adormit copiii? Niște oameni cu capul pe umeri ar înțelege că publicul țintă al acestor produse este format din orășeni cu vârsta sub 35-40 de ani, cu o viață dinamică, aflați în mișcare între domiciliu, școală și/sau locul de muncă sau într-o scurtă pauză de studii sau serviciu, care au puțini bănuți de buzunar din care trebuie să improvizeze un mic dejun întârziat sau o amânare de câteva ore a prânzului și care sunt cel puțin a doua, dacă nu liniștit a treia generație din familie născută și crescută în mediul urban. De unde să aibă oamenii ăștia senzația de madlenă când le povestești de șubă, cioareci sau sfetăr? De ce ar saliva ei când le zici de jinars și pălincă, când n-au văzut la alimentara din colț decât Unirea lui Dorel și alte mărci de vodcă din cele industriale?

Concluzie: decât să te chinui să vinzi mâncarea asta așteptând să i se facă omului dor de niște chestii pe care nu le-a trăit niciodată, nu mai bine te străduiești să îi faci poftă? Ar fi mai productiv și mai cinstit așa.