La începutul lunii August 2018, excelentul și insuficient folositul Institut Român de Evaluare și Strategie a publicat, în revista Sinteza, cele mai relevante rezultate ale unui studiu sociologic în care și-a propus să identifice modelele și valorile umane la care se raportează românii. La întrebarea ”Există, în momentul de față, o persoană publică din România cu care v-ar plăcea să semănați?”, 76% dintre cei peste 1000 de respondenți din eșantionul reprezentativ au răspuns NU, iar alți 2% au spus, ca rumânul imparțial și pregătit să ia startul către oportunitățile către care bate vântul, că nu știu.
Trecând de segmentul de, hai să zicem cu generozitate și umor, 10-20%, care au o personalitate atât de puternică și foarte mult respect de sine și probabil se consideră ei înșiși modele inegalabile de existență și comportament, să remarcăm că peste 50% dintre români nu găsesc azi în viața noastră publică o personalitate remarcabilă pe care să o considere reper de identitate și la care să se raporteze ca model de formare și comportament.
Grav? Îngrozitor de grav și alarmant de pustiu în elita românească.
Formăm azi o societate care are viața publică inundată de zoaie și ocupată agresiv de dubioși, infractori, șmecheri, semidocți și prostituate, iar reacția firească a românului este să respingă agresiv această propunere tabloidă și fetidă a unor medii de informare în masă infecte și sinistre și să se izoleze în propria bulă din familie și rețelele sociale, unde poate nu întâlnește personalități luminoase și apte să inspire, dar măcar nu este agresat de șobolanii prea-lungitei tranziții de la comunism spre normalitatea europeană contemporană.
Dincolo de lipsa modelelor umane viabile și creatoare de structură socială, verticală valorică și motivație morală pentru peste jumătate din populația României, datele culese de IRES mai spun și alte lucruri grave, poate chiar mai grave: doar 22% dintre români găsesc modele demne de urmat în viața noastră publică, dar 40% dintre cei chestionați consideră că există în lumea din afara țării personalități valoroase care le pot deveni reper. Nu avem date despre numele celor din exterior care îi inspiră și motivează pe români, dar am primit de la IRES o listă de nume autohtone menționate de respondenți, care, odată vizualizată, are efectul unui topor aplicat vârtos în scăfârlia celui care își permite să fie optimist.
Reperele ”succesului” autohton recent: patronii, fotbaliștii, curvele și maneliștii
Care sunt personalitățile și personulitățile despre care cei 22% dintre românii intervievați cred că le sunt exemple de succes și de comportament, modele etice sau repere ale existenței de la care consideră că au de învățat sau împrumutat principii, metode și caracteristici? Țineți-vă bine, vine viitura: Gigi Becali – 6%, Ion Țiriac – 3%, cu 2% vin Andra Măruță, Monica Tatoiu, Andreea Marin, Gheorghe Hagi, Smiley (atenție!, nu Andrei Maria, da?), cu 1% sunt creditați Raed Arafat, Florin Piersic, Simona Halep, Irina Loghin, Teo Trandafir, Cristian Tudor Popescu, Ilie Năstase, Alessandra Stoicescu, Andrei Pleșu și Tudor Gheorghe. Nu am terminat, dezastrul continuă: 27% din cei 22% indică numele unui politician postrevoluționar!!! Ca personalitate publică cu care le-ar plăcea să semene. Vă dați seama în ce hal suntem, în termeni de sistem de valori și mentalități?
Ce înțelegem noi că înseamnă succesul pentru români, astăzi, citind aceste nume, invocate de sfertul de popor care și-a identificat reperele? Că minim 27% nu au nicio reținere în a recunoaște că înavuțirea prin tâlhărie politică și corupție de cea mai joasă speță este calea spre realizarea personală. La aceștia putem adăuga alte multe procente care desemnează celebrități dubioase sau lipsite de consistență, aflate în atenția publicului doar prin averile deținute, prin scandalurile în care se implică sau prin talentul de a vorbi ore întregi pe toate posturile de televiziune ale mediocrității, fără a spune ;i propune nimic cu cap, coadă și sens real. Cele șase procente ale ciobanului analfabet transformat de orbecăiala tranziției în samsar imobiliar se adaugă, în calculul scorului rușinii, opțiunilor pentru tot soiul de artiști ori vedete de televiziune în cazul cărora nu este deloc limpede care sunt meritele concrete pentru care sunt definite ca personalități remarcabile și potențial imitabile.
Sunt atât de puțini cei aflați în lista cu mențiuni care au ajuns repere pentru cetățeni datorită muncii lor îndârjite și meritorii ori pe seama talentului transformat în meserie și vocație, încât este trist să constatăm că adunăm cu mult efort circa 10% din 22%, adică un maxim 2-3% din cetățenii României care au capacitatea de a își asuma cu responsabilitate și discernământ un model de comportament consistent, cu adevărat coerent și generator de valoare, capabil să descrie un traseu moral și profesional bun de dat exemplu noilor generații, în scopul construirii unei societăți sănătoase și normale la cap.
Datele pe care le găsim în acest studiu IRES din 2018 nu sunt surprinzătoare, ele vin ca rezultat al unei perioade lungi în care societatea românească și-a pierdut busola și direcția și a preferat să își motiveze nepăsara, ignoranța și superficialitatea prin șocul suferit după schimbarea violentă a ordinii politice și de stat în 1989.
Așa-zisa revoluție, metamorfoza activiștilor comuniști și a securiștilor în lideri ai noii democrații și tranziția iliesciană au deformat agresiv și durabil valorile oamenilor, comunităților și mentalitățile colective și au impus în atenția publicului tot soiul de saltimbanci, impostori și nulități absolute, care au profitat de golul de moment din viața publică pentru a ocupa scena și, ulterior, pentru a pune niște bariere greu de trecut pentru a ajunge acolo, astfel încât și-au securizat prim-planul pe o perioadă îndelungată. Ușor-ușor au început să controleze mijloacele de informare în masă și așa au stabilit cu de la ei putere cine are voie să capete atenția publicului, ce idei se vehiculează și ce modele de comportament sunt considerate ”ortodoxe” și acceptabile.
Astfel, am avut ocazia în aceste ultime trei decenii, de a observa că românii sunt învățați de atotputernicul televizor că modelele de realizare personală și succes profesional sau de afaceri sunt tot soiul de exemplare dintr-o menajerie absurdă și imundă, care au avut tupeu nemăsurat și coate ascuțite și nu au precupețit niciun efort în calea lor spre parvenire.
Ba un obsedat sexual care a început cu doi zugravi renovarea unei pușcării conduse de socrul său și apoi a devenit mare investitor în imobiliare și fotbal; ba un analfabet fost ospătar personal al lui Ceaușescu care și-a deschis mai întâi o patiserie și apoi a preluat prin șpagă franciza filialei județene a partidului moștenitor al PCR și sistemele de șpăgi și numiri guvernamentale în zonă; ba un fost ciripitor al Securității care s-a nimerit la revoluție fiindcă trebuia să noteze numele participanților și apoi a devenit mare patron de trust de presă și baron județean constructor vreme de 12 ani al unui aeroport fictiv; ba o țoapă fandosită, vidă intelectual, nulă profesional și cu moravuri ușoare care și-a deschis sufletul și pulpele primului politruc care i-a bătut la ușă și a devenit dizeuză de televiziune, doctorand (pe bani publici furați) în psihopupu, prefesoară la universități fantomă și mai apoi menejăriță de falimente media, căreia îi ia foc mașina de la șoriceii plasați strategic de interlopii cu care obișnuiește să facă ”afaceri”.
Toți au sfârșit sau vor sfârși în mizerie morală, anonimat și chiar pușcărie, și nu fiindcă noi ca societate am fi foarte dornici de dreptate și răzbunători, ci fiindcă aceasta este soarta pe care aceste specimene și-au construit-o, (in)conștient și cu dârzenie.
Exemplele de impostură, jeg uman, tupeu, agresivitate, subțirime intelectuală și poleială de aur furat aplicată rudimentar peste grămezi de carcasă putredă și gunoi etic intitulate vedete și VIP-uri sunt aproape interminabile și, prin densitatea, proeminența și greutatea lor, ne-au scufundat ca țară și societate în toți acești ultimi 28 de ani. Vrem sau nu vrem, aceștia ne-au fost liderii, aceste nulități toxice și autosuficiente au reprezentat, prin omniprezență și violența manifestării, elita societății românești a ultimelor decenii.
Din fericire, aderarea aproape nesperată (și indiscutabil nemeritată din punct de vedere politic și administrativ) la Uniunea Europeană ne-a dat șansa de a ieși din șanțul în care zac bețivii Europei, de a ne scutura întrucâtva de mizeria tranziției și praful unui stat absolut nefuncțional și de a începe să dezvoltăm, în principal în mediul privat, modele noi de leadership, construite pe muncă, pe studiu, pe colaborare dăruire și generozitate, pe asumarea de valori puternice și responsabilități înalte și pe raportarea coerentă și consecventă la lumea cea mare și evoluată către care, cel puțin o parte dintre noi, ne dorim să ne deplasăm.
Ce o fi succesul? Este al tău sau al celor din jurul tău?
Ce înseamnă succesul pentru românii de azi? O sumedenie de lucruri, o adunătură neomogenă de definiții și priorități. Vedem din studiul IRES că averea, vizibilitatea, celebritatea, influența și popularitatea sunt, pentru mulți români, o reprezentare a succesului. Dar nimeni nu are răbdarea sau curiozitatea de a se întreba dacă acești oameni ”de succes” își savurează ”succesul”, cu alte cuvinte dacă ei sunt împăcați, mulțumiți și chiar fericiți cu statutul lor și dacă pot mărturisi cu mâna pe inimă că acesta a fost visul lor cel mai mare, să ajungă în situația în care sunt astăzi.
Știu că e riscant, contestabil și chiar puțin forțat (mai ales pentru publicul unei reviste dedicate afacerilor și antreprenorilor), dar o să îmi asum următoarea afirmație: omul de succes este, pentru mine, omul împlinit nu neapărat material, dar obligatoriu spiritual, adică cel care are un vis puternic și ambițios pe care ajunge să îl vadă împlinit și se consideră fericit prin prisma acestei realizări. Iar exemplul de la care am pornit în formularea acestei afirmații este unul neconvențional, dar cu o mare încărcătură intelectuală. Recitind titlul articolului, poate veți fi recunoscut formula ”Dăruind vei dobândi”, titlul cărții aparținând călugărului Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia din Maramureș, lângă Lăpuș.
În esență, cele două volume de cuvântări și eseuri ale lui Steinhardt spun un lucru simplu: pornind de la exemplul sacrificiului personal al lui Isus Hristos, evreul Steinhardt, călugărit în ortodoxie după o îndelungată suferință fizică și morală și o miraculoasă redescoperire spirituală în închisorile comuniste, spune fără reținere că fericirea supremă, realizarea maximă a individului vine din renunțarea la sine și preocuparea unică pentru servirea, bunăstarea, pacea sufletească și liniștea semenilor. Nu suntem aici la o oră de religie sau la un discurs despre spiritualitate, dar nu e prea devreme sau prea târziu să realizăm că sentimentul împlinirii nu este unul legat de materialitate, de bogăția deținerilor fizice și de numerele mari din contul bancar, ci are unică și directă legătură cu pacea și bucuria sufletească, cu percepția fericirii personale, direct proporțională cu cea a celor din jurul tău.
Și dacă tot am ajuns în lumea monahilor, hai să mai introducem un personaj care va ajuta la argumentația acestui articol: căutați pe Youtube videourile cu călugărul budhist Matthieu Ricard, în special discursul său la TED. Om de știință, doctor în inginerie genetică al Institutului Pasteur și cercetător de prim-plan de origine franceză, Ricard a abandonat la 37 de ani cercetarea în favoarea vieții monahale în Tibet și este, oficial, de peste 35 de ani, cel mai fericit om din lume. Asta conform unor măsurători extrem de complicate realizate de oameni de știință, cu aparatură ultramodernă, care include neurosenzori de înaltă performanță care scanează creierul uman. Fotograf inspirat, autor de cărți cu recorduri de vânzări, lider al multor inițiative umanitare, Ricard spune cam același lucru pe care îl menționează Steinhardt: fericirea este rezultatul dăruirii personale, al renunțării la propriile priorități și al orientării sincere și generoase către nevoile urgente și majore ale celorlalți.
Să nu uităm că primul lucru pe care îl face un călugăr budhist în devenire este renunțarea definitivă la toate deținerile sale fizice de pe această lume și asumarea statutului de cerșetor, de om preocupat exclusiv de meditație, de empatie, de compasiune, de slujirea aproapelui săi și aflat exclusiv la mila semenilor săi. Mantia aceea portocalie și perechea de sandale rudimentare sunt practic singurele bunuri care constituie averea călugărului, în afara bogăției imense de înțelepciune, sentimente și trăiri de care începe să se bucure după ce își asumă o astfel de viață bazată pe sacrificiul material integral.
Să ne lămurim: nu fac aici apologia călugăriei și nu încerc să sugerez niciunui proprietar sau manager de afacere să renunțe la tot ce are, doar de dragul unei fericiri ipotetice, care poate nu îi este potrivită. Încerc doar, invocând niște exemple de mare notorietate și aflate cumva într-o sferă specială a interacțiunilor umane uzuale, să evidențiez o idee simplă, dificil de asimilat și aproape imposibil de acceptat de cei mai mulți dintre semenii noștri, mai ales de cei care au trăit sub presiunea materialist-egoistă a ultimilor 28 de ani de tranziție. Ideea e simplă: succesul personal adevărat, valoros, durabil și demn de dat exemplu este direct dependent de cei din jurul fiecărui individ, de modul în care acesta înțelege să îi îmbogățească mai întâi spiritual, energetic, sentimental și apoi material pe cei din jur, înainte de a se preocupa de propria bunăstare.
Bunăstarea personală este un rezultat logic al bunăstării celor din jur, al semenilor, colegilor și clienților tăi, de care îți asumi să fii responsabil și pentru care muncești cu prioritate. La ce bun să acumulezi averi sau putere politică și economică dacă în jurul tău nu exită oameni care să îți împărtășească reușita, cu care să împarți satisfacția și în ochii cărora să vezi certificarea unui rezulta cu adevărat convingător? Cât crezi că va dura acumularea de valoare exclusiv materială, atâta vreme cât cei care compun propriul tău sistem operațional nu au motivația de a contribui la menținerea și dezvoltarea acestuia? Imperiile cu picioare de lut, chiar și cele mai strălucitoare, se prăbușesc zgomotos în nori de praf și pulbere.
Omul bun e pomul copt
Revenind la ”rețeta” succesului în lumea noastră banală, a afacerilor, companiilor, managerilor și operațiunilor de zi cu zi, aș spune că, pentru mine, omul de afaceri de succes este ceea ce Anthony Tjan numeste ”om bun” în cartea sa ”Oameni buni”, publicată anul trecut în America, dar și la noi, la Editura Publica. Omul de succes este un lider admirat și iubit, responsabil și creativ, preocupat de construcția solidă și durabilă a unor afaceri oneste și sănătoase, văzut de colegii lui ca model perfect de umanitate, inteligență și pragmatism. Omul bun e ca un pom copt. E bogat în roade, sănătos și atrăgător, vizibil și remarcabil, dar generos în hrănirea și creșterea tuturor celor din jurul său.
Vă recomand cu toată dragostea să citiți cartea lui Tjan, este o sursă excepțională de inspirație pentru orice lider. Și nu e nevoie să fii manager, patron sau șef de echipă ca să te identifici cu un lider și să înveți lucruri noi și deștepte despre leadership. Orice om este un lider în felul său, măcar în familia sa, în calitate de cap de familie sau doar pentru proiecte punctual cum ar fi plantarea unui copac sau culegerea merelor din grădină. Există numeroase ocazii în care deținem poziția de maximă expunere într-un grup uman, oricât ar fi el de mic sau mare, de simplu sau complex. De aceea este extrem de util să înțelegem care sunt lucurile care ne pot da avantajul extrem de prețios al identității de lider care inspiră, nu impune, care sprijină, nu dictează, care înțelege, nu pedepsește și care îi asumă responsabilitatea, nu caută vinovați și victime de serviciu.
Un lider bun este un om bun, spune Tjan, iar eu îl susțin din toată inima. Oamenii buni atrag oameni buni, iar oamenii buni creează idei extraordinare, produse fantastice, servicii minunate și afaceri excepționale. Nu invers. Așa apare succesul, din bunătate. Ce face întotdeauna liderul-om bun? Pune oamenii întotdeauna pe primul plan. Oamenii înainte de orice. Înainte de interesele acționarilor, de cifre, de profit, de probleme sau de competitori. Iar oamenii ăștia pe care se întâmplă la un moment dat să îi conduci sau să îi reprezinți nu sunt o turmă. Ei sunt personalități distincte, suflete bogate și diferite, indivizi cu vârstă, sex, educație și preocupări diferite, dar cu o calitate unică; îți sunt alături și ești obligat să îi inspiri și să îi transformi, pe fiecare în parte, într-un lider capabil să te înlocuiască oricând. De ce? Nu fiindcă ar trebui să îi crești pe cei care ulterior te vor săpa, ci fiindcă doar așa poți avansa și tu, în poziții superioare: lăsând în locul tău măcar un înlocuitor de aceeași valoare.
De ce sunt relațiile cu cei din jur, în special cu cei din echipa ta (cu care petreci mai mult timp decât cu familia, uneori!), extrem de importante pentru prorpiul tău succes? Profesorul Robert Waldinger de la Centrul de Cercetare a Dezvoltării Adulților de la Harvard explică simplu și direct: singurul și cel mai important factor determinant al fericirii durable a omului este profunzimea și calitatea relațiilor personale pe care acesta le dezvoltă și întreține. Cu alte cuvinte, ești fericit și ai succes dacă ești capabil să proiectezi fericirea și succesul în sfera celor din jurul tău. Iar acest lucru, arată Tjan, nu se poate întâmpla decât dacă ai un sistem de principii (de valori personale) coerent, transparent, corect și compatibil cu valorile celor din jur.
Pe modelul preluat de la Maslow, dar simplificat, Anthony Tjan definește o piamidă a binelui, așezând în aceasta trei straturi, într-o ordine bine definită: la baza bunătății stă adevărul, urmează compasiunea și, în final, vârful e reprezentat de împlinire. Cu alte cuvinte, pentru a fi un om bun, trebuie să îți asumi un set de valori solid și coerent, să spui mereu adevărul și să pui adevărul, realitatea, faptele și probele la fundamentul oricîrei acțiuni sau decizii, să fii transparent și onest cu cei din jur, să manifești mereu modestie, integritate și conștiință vie. Apoi trebuie să dai dovadă de empatie, de preocupare serioasă pentru înțelegerea reală a sentimentelor, trăirilor și preocupărilor celor din echipa ta, să reacționezi uman la momentele de dificultate, să sprijini, să spui vorbele bune când trebuie, să îți iubești aproapele și să spui deschis când simți asta, să fii generos și deschis. Împlinirea, în fine, vine din dragostea față de semeni, din respectul pentru aceștia și diversitatea lor și din propria înțelepciune, care generează optimism, curaj și determinare.
Oamenii de succes sunt lideri adevărați, oameni respectați în mod natural, admirați de cei din anturaj și mereu dispuși să servească celor din jurul lor. Oamenii de succes nu trăiesc pentru a se îmbogăți, decât spiritual. Fiindcă aceea este bogăția eternă și valoroasă în mod durabil. Oamenii de succes sunt printre noi, în multe locuri, în multe ipostaze. Sunt cei pe care îi admirăm și considerăm modele, în care avem încredere că ne ajută la greu și ne dau un sfat bun cu dragoste și empatie. Oamenii de succes de multe ori nu realizează cât de mult succes au, cât de mult bine fac celorlalți, cât de mare este contribuția lor la bunăstarea colectivă. Oamenii de succes sunt modești, onești și veseli, nu ratează nicio ocazie pentru a produce un zâmbet sau o stare de bine.
Oamenii de succes sunt cei care produc un singur lucru, dar bine și constant: succesul celorlalți.
Articol scris în octombrie 2018, pentru revista fwdBV, magazinul de idei despre comunitate, antreprenoriat, economie și identitate al Brașovului.
