Au trecut 27 de ani de la schimbarea de regim politic din 1989 și de la primii pași stângaci ai românilor în societatea de consum și în economia de piață liberă. Indiscutabil, foarte multe progrese au marcat viața indivizilor, familiilor și comunităților, iar evoluția în bine a societății românești, în special în ultimii 10 ani de când am intrat în Uniunea Europeană, este una consistentă și imposibil de negat.
Ne amintim cu toții primii ani de democrație originală din România, când Frontul Salvării Naționale, ca să câștige detașat alegerile și să aibă liniște pentru a felia mărunt economia națională în beneficiul șmecherilor cu origini securistice sănătoase așezați comod la masa puterii, a împărțit întreaga proprietate imobiliară rezidențială a statului către popor, în rate și contra unor sume demne de râs, tot poporeanul care fusese chiriaș al statului până atunci ajungând prin 1992 sau 1993, grație inflației galopante, să își poată achita dintr-un singur salariu apartamentul în care îl cazaseră Partidul și Genialul Cârmaci.
Mândru popor de proprietari legați de glie
Spre deosebire de orice altă națiune membră a Uniunii Europene și în contrapondere cu orice țară civilizată și evoluată economic, poporul român este în uriașa lui majoritate un popor de ”apropitari”. Că vorbim despre un bordei din chirpici cu tradiționala cabină individuală de ”votare” din fundul grădinii sau despre penthouse-ul din care îmbuibatul tranziției privește cu superioritate și victorios mulțimile care nu ”s-au descurcat” așa de bine ca și el, aproape fiecare familie din România este deținătoarea unor pereți cu extras de carte funciară, în care încap, în funcție de ciclul de viață al familiei, de la unul sau doi indivizi până la membrii a două, trei sau patru generații.
Foarte puțini sunt încă la noi cei care au împrumutat stilul de locuire occidental și înțeleg să își folosească economiile și veniturile altfel, fără să se lege de moșia imobiliară atât de definitiv, preferând să locuiască în chirie și să schimbe spațiul de locuit în funcție de nevoile de moment și de dimensiunile de la acea dată ale familiei lor.
Sunt, cred, milioane de familii de români care au parcurs, din anii 1960 și 1970 încoace, câteva cicluri de viață între aceiași pereți de cutie de chibrituri construiți repede, ieftin, rudimentar și fușerit de gloriosul regim comunist.
Părinții ori chiar bunicii noștri erau tineri și proaspăt căsătoriți când s-au mutat de la țară la oraș ca să construiască socialismul trăgând la șaibă în uzină. Partidul le-a dat ”garsonelă” sau „doocamere” și au fost fericiți de așa chilipir, amintindu-și de bojdeuca din sat, unde se înghesuiau părinții, bunicii și zece-doișpe prunci flămânzi și unde singurul orizont (și totodată și singurul grup sanitar) era lanul de porumb lucrat cu mâna din zori până noaptea. Ajunși la oraș, s-au apucat de făcut copii și imediat au constatat că locuința din beton cu linoleu pe jos, tencuială pușcată, ferestre prin care trecea vântul și apă caldă și căldură după program (după cum binevoiau partidul și ciripitorul șef de scară) le rămâne cam mică, nu-i prea mai cuprinde.
Așa că s-au văzut nevoiți să transforme de multe ori și bucătăria în spațiu de dormit, să înghesuie bunici, adolescenți și sugari în aceleași încăperi, să afișeze dimineața program de acces cronometrat la singura sală de baie, folosită de mai multe persoane simultan și pe fugă și să accepte că rufele proaspăt spălate trebuie să miroasă a borș și iahnie, fiind uscate deasupra singurei surse de căldură disponibile din casă. Sute de mii, poate milioane de familii din România urbanizată de comuniști locuiesc de zeci de ani între aceiași pereți, evacuându-și morții ținuți două zile în copârșeu pe masa din sufragerie și înlocuindu-i cu nou-născuți cu colicile cărora trebuie să se împace și vecinii de pe trei etaje din jur.
Cei mai norocoși, mai piloși și mai pârâcioși la organele Secu’ s-au descurcat să facă un upgrade, au dat cutia de chibrituri pe un dulap din beton și BCA cu 3 sau 4 sertare, în care dormitoarele aveau doar loc pentru un pat, un dulap și pentru sârma de uscat rufe bătută în piroane deasupra caloriferului de fontă.
Așa au apărut în marile orașe cartierele-dormitor ale epocii comuniste, compuse din blocuri atât de înghesuite încât vecinii din blocul de peste drum erau mereu la curent cu meniul de la cină și culoarea chiloților locatarilor de la etajele inferioare ale clădirii vecine. Infrastructura proiectată pentru clasa muncitoare nu avea nevoie de prea mult confort, de aer, de lumină, de căldură sau feng-shui și de condițiile de locuit pe care azi le privim ca firești, ci trebuia doar să facă prostimea să manifeste energie nețărmurită și credință nezdruncinată în genialul conducător, alături de care transporta, cu forța heirupului și cu imaginația cincinalelor rotunjite din pix, patria spre culmile gloriei multilaterale și ale paradisului comunist în care doar nomenclaturiștii partidului și securiștii sistemului represiv erau mai egali și mai fericiți decât toți ceilalți, deși nu era voie să îți dai seama de asta.
Despre intimitate, confidențialitate, confort termic, fonic, olfactiv sau vizual nu prea putea fi vorba, din beciuri răzbătea mai mereu miros de murături, mezeluri și băuturi fabricate în regie proprie și în condiții sanitare greu de descris, de la vecinii de deasupra venea periodic tradiționala inundație, urmată de igrasie și mucegai, conflictele matrimoniale și partidele de împăcare dinaintea țigării de după erau ușor de ascultat pe o rază de 4-5 apartamente, chiar și fără a lipi urechea de peretele de cretă, iar tradiționala beznă de la ora 20.00 imediat după Telejurnal și obișnuita urare ”mai puneți un trening și o izmană pe sub pijama” erau refrenele clasice ale fiecărei ierni, spintecate doar de Rapsodia Română difuzată înaintea emisiunii de la Europa Liberă a lui Neculai Constantin Munteanu, în casele cu oameni care nu-și pierduseră cu totul demnitatea și nu-și anulaseră uzul rațiunii.
Abia în ultimii ani ai lui Ceaușescu, în orașele unde prim-secretarii nu erau chiar niște imbecili analfabeți, arhitecții au căpătat ceva-ceva libertate și au putut desena spații de locuit ceva mai generoase, însă stilul de viață comunist a continuat să își pună amprenta asupra structurilor, materialelor de construcție, dotărilor și funcționalităților disponibile.
Vedem azi prea bine, în toate cartierele ”istorice”, cam care este situația locurilor de parcare, putem observa care familie e mai înstărită și și-a permis să lipească polistiren cancerigen pe exterior (cică pentru confort termic) și admirăm stilul original, mereu diferit și generator de dureri de dinți al modelelor și decupajelor alese pentru ferestrele noi, majoritatea din plastic ieftin și moale, care au înlocuit perdeluțele anterioare de sticlă bătută între patru lemne.
Binefacerile democrației și libertății au adus în clădirile vechi, rapid și de-a valma, rețele noi de gaz, de televiziune, de internet, uneori de apă și canalizare și chiar de electricitate, care de multe ori au fost adăugate cu forța, improvizat, fără minte și fără știință, doar după legile eternului Dorel, care mai mereu l-a înjurat pe meșterul de dinaintea lui, dar a făcut treabă mult mai proastă decât predecesorul.
În fine, istoria o știm cei mai mulți dintre noi, iar rezultatele acesteia le resimțim direct astăzi, când suntem poporul cu cei mai mulți proprietari de locuințe, ca procent extras din numărul total de cetățeni, dar și cu cei mai mulți locatari nefericiți, nepricepuți, nepotriviți, nemulțumiți și neîmpăcați cu spațiul în care sunt obligați să-și ducă zilele.
Bucuroși să pună iute mâna pe actele de carte funciară care le consfințesc proprietatea, românii nu se gândesc că devin de fapt prizonierii pe termen lung ai acelor pereți, din care nu vor mai putea evada din motive materiale și unde vor trebui să se înghesuie cu un număr neprecizat de urmași și rude prin alianță sau, din contră, unde se vor lupta și se vor stresa să țină la minim robinetele de căldură și de utilități, pentru a nu plăti costurile unui spațiu care le-a rămas mare și le atârnă lălâu pe lista de obligații financiare afișată la intrarea în scară.
Victimele unui El Dorado al Doreilor descurcăreți
Trăind toată viața lor la bloc, cu părinții și nepoții în aceleași spații înguste, românii care au avut șansa de a munci prin străinătate sau care au reușit să prindă ceva cheag cu mici afaceri sau cu meserii bănoase au început de circa 15 ani încoace să cumpere locuințe în noile blocuri înghesuite ilegal și păgubos în cartierele vechi sau în cartiere noi, dezvoltate în general fără niciun Dumnezeu, fără nicio lege, fără niciun principiu de urbanism și fără altă regulă decât cea a profitului rapid și uriaș în buzunarul afaceristului.
Ca și în cazul ninsorilor din fiecare an, autoritățile locale au fost luate prin suprindere de explozia inițiativelor imobiliare rezidențiale și nu au apucat (a se citi nu au vrut, ca să poată lua plicurile cu ”atenții”) să definească planuri și regulamente de urbanism clare și ferme, menite a gândi dezvoltarea armonioasă a orașului și utilităților publice și a asigura calitatea vieții locuitorilor pe termen lung.
Desigur, există și excepții lăudabile, proiecte construite cu minte și suflet, cu pricepere și cu respect pentru viitorii locatari, fără lăcomia tunului tras peste noapte și mai ales cu dorința de a face o treabă serioasă și pe termen lung, chestie în care prestigiul, seriozitatea, credibilitatea brandului și calitatea sunt importante și determinante. Din păcate, aceste cazuri sunt rare și reprezintă doar excepțiile care confirmă regula.
Tot soiul de combinatori, bișnițari, speculanți și întreprinzători fără vreun fundament educațional legat de construcții, urbanism și arhitectură s-au transformat peste noapte în dezvoltatori imobiliari, au pus gheara iute pe petice de pământ bine așezate, au obținut autorizații folosind tot soiul de scamatorii și ”donații” bine plasate și au ridicat măgăoaie din beton și BCA, pe principiul ”iute și ieftin”, pe care le-au aruncat pe piață ca și ”locuințe moderne și de lux”. Iar mușteriii au mușcat momeala, rapid, date fiind condițiile cumplit de neclare și dezavantajoase ale unei piețe complet dezechilibrate: nevoie și cerere uriașă de spații noi de locuit, ofertă extrem de săracă, cel puțin în primii ani de după intrarea în noul mileniu.
Totul s-a derulat sub semnul amatorismului crunt al tuturor celor implicați: clienți needucați, care nu știau ce caută și ce trebuie să ceară, producători de locuințe speculatori și fușeriști, care au vândut cotețe la preț de vilă pe plajele Mediteranei, autorități neimplicate și bine ”unse”, intermediari care nu umblau decât după comision (agenți imobiliari analfabeți și care se reprezentau doar pe sine) și notari puși pe căpătuială care încheiau orice act, oricum, oriunde, oricât de plin de falsuri sau improvizații, doar onorariul să se încaseze.
Ca și cangrenele pe un organism invadat de cancer, noile clădiri rezidențiale s-au înmulțit exploziv, fiind amplasate ilogic, brutal și fără viziune, sufocând pur și simplu cartierele existente, localitățile limitrofe orașelor sau arterele de circulație, învecinându-se cu gropi de gunoi pestilențiale – vezi ansamblul Confort (sic!) City ridicat de frații Negoiță chiar pe groapa Glina – sau cu construcții cu destinație industrială su zootehnică total incompatibile cu funcția rezidențială – vezi noul cartier-dormitor al Clujului, dezvoltat în localitatea Florești, fix lângă un complex care produce pui de carne și care pute vară-iarnă de nu poți sta în picioare pe o arie de câțiva kilometri. Mai mult, generează și batalioane numeroase de șobolani, care se instalează rapid în orice spațiu unde găsesc alimente și rod până și cablurile electrice ale autoturismelor noilor locatari (există un reportaj ProTV pe Youtube pe această temă).
Unde a avut un șmecher teren, acolo a apărut rapid puzderia de blocuri, fără logică, fără funcțiuni auxiliare, fără drumuri de acces, fără orice dotare urbanistică obligatorie. Iar succesul așa-ziselor proiecte rezidențiale a venit în primul rând din cauza lipsei de cultură și discernământ a cumpărătorilor și complicității lașe și penale a primarilor, consilierilor locali și arhitecților localităților.
Băncile, în lăcomia și iresponsabilitatea managerilor scorțoși și incapabili, puși doar pe căpătuială, au fost și ele complicele perfect în acest mecanism care a produs spații de locuit de proastă calitate, proprietari datori pe viață și îngropați în rate uriașe de către criza cauzată tot de speculatori financiaro-imobiliari, dar de pe alte meleguri și orașe ale căror circuite și funcțiuni vitale s-au văzut rapid paralizate, blocate, suprasolicitate și transformate în surse uriașe de disconfort și de nivel de trai mizerabil, dar pretins occidental.
Au apărut blocuri, șantiere și cartiere în zone unde rețeaua de utilități publice nu putea face față noilor niveluri de consum, afectând direct nu doar noii locuitori, ci și pe cei care locuiau deja acolo de mai multă vreme. Rețelele de transport public existente și infrastructura rutieră proiectată pentru volumele anterioare s-au văzut rapid depășite și congestionate, iar efectul imediat a fost înghesuiala, durata mai mare a drumului zilnic spre serviciu sau școală a tuturor celor din zonă, absența sau suprasolicitarea funcțiunilor utilitare minimale (nu tu magazine, nu tu școli și grădinițe, nu tu dispensare și farmacii, nu tu nimic normal într-un cartier civilizat).
Pentru că revista în care citiți acest articol apare la Brașov, să notăm că aceste fenomene nu sunt atât de pregnante la poalele Tâmpei, deși și aici putem găsi un complex rezidențial ridicat deasupra unei falii geologice și la câteva zeci de metri de un lac de acumulare și care a făcut să dispară ilegal o zonă cu vegetație protejată de lege, mai multe blocuri de 7-8-10 etaje care au luat definitiv lumina și soarele cartierelor de case unde au fost implantate cu forța șpăgilor plasate la amicii politici din Primărie, un ansamblu de apartamente vândute la prețuri imense pe drumul Poienii, care a apărut printr-un hocus-pocus semi-mafiot deși nu exista niciun drum oficial de acces spre zona cu pricina, dar și un cartier vorba-vine ANL, pentru tineri, format din așa-zise vile înghesuite pe un deal, chiar sub un rezervor strategic de apă potabilă și cu niște străduțe de acces pline de hârtoape și neasfaltate la peste zece ani de la inaugurarea cartierului, perfect disproporționate și sufocate de mașinile rezidenților.
Dar Brașovul este într-o situație fericită, comparativ cu alte mari orașe ale țării, cum sunt Clujul sau Bucureștiul. O să mă refer mai ales la Cluj, fiindcă fenomenul de lăcomie imobiliară care se petrece chiar azi acolo este unul absolut scandalos, absurd și creator de daune imense pe termen lung pentru toți locuitorii acestuia:
- apar de câțiva ani, în mod constant, cu complicitatea iresponsabilă a autorităților locale, zeci de blocuri înghesuite pe fostele spații verzi sau parcurile dintre blocurile cartierelor vechi, șantierele distrugând liniștea, lumina naturală și confortul vecinilor și ducând la un grad de ocupare a terenului nu doar ilegal, ci și toxic, sufocând cu mașini și cu asfalt toate spațiile pietonale;
- se extinde orașul către sud, pe un deal unde nu există plan urbanistic general, iar prevederile de urbanism existente sunt încălcate cu multă veselie și relaxare, ducând din nou la sufocare, absența funcțiunilor auxiliare și trafic auto ucigător și deprimant;
- se dezvoltă ansambluri rezidențiale cu structuri de apartamente care nu țin cont de specificul populației și de perspectiva de evoluție a acesteia pe termen mediu și lung, se copiază fără jenă rețeta apartamentelor cu living grupat cu bucătăria deschisă, țintind familiile tinere care nu gătesc acum și nu conștientizează cum va decurge viața lor peste câțiva ani, când vor apărea copiii și timpul petrecut în locuință se va lungi;
- există un infractor de drept comun cu o condamnare la activ și cu câteva dosare de cercetare penală pe rol care a ridicat trei blocuri cu circa 100 de apartamente fără a avea cea mai mică autorizație, a vândut apartamentele din fază de construcție și către câte doi sau trei naivi, același apartament, cerând un preț mic și foarte atractiv, acum apartamentele nu pot fi locuite, întabulate și folosite fiindcă nu au acte legale, iar bișnițarul i-a lăsat pe cumpărători să se certe între ei, își schimbă lunar numărul de telefon și continuă să vândă aceleași apartamente deja vândute către noi și noi generații de naivi neinformați și amatori de chilipiruri;
- și, cel mai grav, piața este îngrozitor de deformată, cererea și potențialul financiar fiind încă mult mai mare decât oferta, ducând astfel la prețuri de vânzare de 1300 – 1500 de euro pentru un metru pătrat de apartament de bloc nefinisat, construit prost, iute și fără aportul unor meseriași veritabili, cu preț de fabricați de 300, maxim 400 de euro pe metru. Rezultă prețul cel mai mare din țară (mult peste București, chiar), profituri uriașe pentru antreprenori, credite înrobitoare pentru cumpărători, calitate proastă a lucrărilor și a locuirii, un oraș tot mai urât și mai neprietenos cu locuitorii săi.
Singura soluție: lege aplicată și profesionalizarea tuturor părților
Ce-i de făcut, într-o astfel de situație? Răspunsul rapid: trezirea!, adică mai multă înțelepciune, responsabilitate, interes și decență din partea tuturor.
În primul rând, cumpărătorii ar trebui să devină stăpânii pieței și, informându-se corect și complet, având răbdare, curiozitate, înțelepciune și determinare, ar trebui să refuze tranzacțiile evident în defavoarea lor și să pună presiune pe cealaltă parte a pieței, pentru a echilibra condițiile de negociere.
Dacă și-ar conștientiza statutul de victime nevinovate ale unui sistem așa-zis capitalist extrem de sălbatic, cei care își doresc o locuință nouă ar trebui să caute sprijin la oameni care se pricep, de la rude și prieteni care știu câte ceva despre construcții și pot inspecta și evalua calitatea unei clădiri, până la oameni cu studii juridice care pot verifica statutul legal al proiectelor respective, prevederile contractuale propuse, bonitatea investitorilor, reputația acestora și recomandările din proiecte anterioare, dar și la oameni cu minte economică la purtător, care le pot prezenta mai multe detalii din perspectiva la care vor să se înhame printr-un credit ipotecar pe câteva zeci de ani.
Aceiași cumpărători ar trebui să reflecteze la situația întâlnită în țările mai evoluate decât a noastră, unde foarte multe familii nu se preocupă să dețină o locuință în proprietate, tocmai pentru că preferă libertatea și confortul, plătind chirie pentru apartamente conforme cu nevoile lor de moment, folosind pentru studii, pentru dezvoltare personală sau pentru călătorii și divertisment banii blocați de alții în niște pereți și schimbând locuința de oricâte ori se modifică nevoile lor și punctele din oraș sau chiar localitatea la care trebuie să ajungă în mod curent, la școală sau serviciu.
Astfel, când ai copii și job cu salariu mare poți închiria un apartament mare în centru, de unde ajungi rapid oriunde, iar când te duci spre pensie poți să te retragi în suburbii sau chiar la țară, departe de stresul și înghesuiala orașului și atrăgător ca loc de vizitat pentru tinerii familiei, deveniți la rândul lor orășeni sau plecați spre alte zări.
Profesionalizarea ar trebui să se simtă, desigur, și în tabăra dezvoltatorilor, care trebuie să înțelegă că, dacă vor să facă munca asta pentru un viitor îndelungat, în mod serios, trebuie să aibă grijă de reputația lor și de calitatea nu doar a locuințelor livrate, ci și a locuirii acestora, pe termen mediu și lung, să renunțe la improvizații, soluții ieftine, BCA-uri, pereți din carton și chinezării și să investească în expertiza unor arhitecți, structuriști și proiectanți de instalații care înțeleg ce este calitatea și pot avea o viziune pentru câteva decenii a unei clădiri, să se bazeze pe constructori calificați, nu pe Dorei adunați de pe câmp care ”știu face de toate, șefu”, să renunțe la tentația tunurilor grase pe termen scurt și să câștige mai puțin, dar mai des și pe lungă durată făcând munca aceasta ca niște meseriași responsabili, nu ca niște bișnițari jalnici, alunecoși și agresivi.
Dar profesionalizarea ar trebui să atingă rapid și serviciile colaterale, de la agenții imobiliari care trebuie să se hotărască ce parte a tranzacției reprezintă și chiar să pună mâna să reprezinte interesele acelei părți și să nu vâneze decât comisionul propriu și gras, trecând prin evaluatori, notari și ceilalți birocrați care trebuie să citească bine legea și să o și înțeleagă și să o respecte și ajungând la bănci, care ar putea înțelege că trebuie să aleagă cu grijă proiectele pe care le girează și le finanțează, ca să nu se mai pomenească pe stoc cu cotețe evaluate la preț de palat și să nu mai umble cu fofârlica jucându-se alba-neagra cu valoarea francului elvețian.
Cât despre autoritățile locale, poate a venit vremea ca și acestea să se profesionalizeze, după 27 de ani de amatorism, jaf și șmecherii și să își asume rolul de manager al unei comunități pentru care sunt responsabile pentru deceniile și secolele care urmează. Știu că aici deja par prea naiv și optimist, fiindcă vedem că principalul vector care poate duce la profesionalizarea administrației și respectarea legilor care țin sănătoasă o comunitate, adică electoratul, votează mereu precum cetățeanul turmentat și păstrează aceiași rechini insalubri și inepți în fotoliile care îi decid viitorul și îi determină direct calitatea vieții și nivelul de trai.
De la Casă la Acasă e un drum lung, care trebuie parcurs cu înțelepciune și cu mare grijă, fiindcă nu doar cu cine te-nsoțești, ci și cum locuiești spune clar despre tine cine ești. Decizia asupra locuirii este o decizie vitală, în care chilipirul, șmecheria, prețul mic și agentul de vânzări alunecos te pot costa de fapt enorm.
Articol scris pentru revista de business fwdBV și publicat în ediția tipărită a acestei reviste din luna Ianuarie 2016.
